Profunzime și eleganță: Vier letzte Lieder de Richard Strauss

“We have through sorrow and joy

gone hand in hand;
From our wanderings, let's now rest
in this quiet land”. (At Sunset)

“Prin bucurie și tristețe am mers  ținându-ne de mână. Și-acum, ne odihnim senini, ajunși la capătul de drum.” Esența ciclului Vier letzte Lieder,  op. post., TrV296, AV 150, pentru soprană și orchestră -  cântec de lebădă al compozitorului Richard Strauss - este concentrată în versurile liedului Im Abendrot (At Sunset).

         Scrise în 1948, la vârsta de 84 de ani, Vier letzte Lieder - Frühling (Spring), September, Beim Schlafengehen (When Falling Asleep) și Im Abendrot (At Sunset) – adunate – postum – sub acest titlu de către Ernst Roth, impresionează prin profunzime, eleganță și claritate.  Un ultim cântec – Malven (Mallows) - compus la două luni după September și dedicat sopranei Maria Jeritza - a fost prezentat în primă audiție în 1985. Gândit  inițial pentru voce și pian, liedul are și o versiune orchestrală, semnată de Wolfgang Rhim.

        Frühling, September și Beim Schlafengehen au fost inspirate de versurile lui Hermann Hesse. Textul celui de-al patrulea (compus, de fapt, primul) - Im Abendrot – cu o profundă semnificație pentru Strauss – aparține lui Joseph von Eichendorff.

        Cu excepția Primăverii (Frühling), toate celelalte cântece au ca temă predilectă marea trecere; impresionantă este, însă, atitudinea compozitorului față de moarte, ea fiind privită natural, cu împăcare și calm.

        Richard Strauss a încredințat aceste ultime cântece sopranei Kirsten Flagstad:  Aș vrea – spunea el – ca liedurile să-ți fie puse la dispoziție pentru o premieră mondială, în cadrul unui concert cu o orchestră și un dirijor de excepție.

         În Festivalul “George Enescu” din acest an, dorința i-a fost (parțial) îndeplinită, chiar dacă în locul lui Kirsten Flagstad s-a aflat Anja Harteros. Despre dirijor și orchestră, Christian Thielemann și Staatskapelle Dresden, Strauss ar fi avut, cu siguranță, doar cuvinte de laudă. Profunzimea, rafinamentul și onestitatea orchestrei în surprinderea mesajului muzical, eleganța dirijorului, timbralitatea bogat catifelată a vocii Anjei Harteros au servit din plin complexității și – în același timp – simplității muzicii sale.

       Contrastul dintre candoarea și dulcea melancolie a liedului Frühling și resemnarea serenă, treptat acumulată în Malven, September, Beim Schlafengehen și Im Abendrot au fost subtil creionate de protagoniști. Sonorități diafane, din care

s-au detașat solistic cornul, vioara și flautul piccolo, au însoțit călătoria glasului elegiac-unduitor.

       Armonia perfectă a dialogului voce – orchestră, permanent sesizabilă, a atins apogeul în liedul Im Abendrot. Simbolizând suprema trecere, temă preluată din poemul Death and Transfiguration – compus de Strauss cu 60 de ani mai devreme – Im Abendrot exprimă acceptarea cu seninătate a morții.

        Detașare, liniște, abandonare – în proporții atent dozate de Christian Thielemann – s-au regăsit atât în minunatele inflexiuni ale glasului Anjei Harteros, cât și în ansamblul orchestral; vocalitatea-i impresionantă a fost perfect susținută de prezența-i elegantă. Pianissime desăvârșite, superb controlate, noblețea frazării și redarea neafectată, non-operistică, a liedurilor au cucerit publicul, acustica – deși deficitară – a Sălii Palatului nereușind să știrbească arta sopranei. Anja Harteros deține – fără îndoială - secretul uneia dintre cele mai valoroase interpretări ale acestor cântece, alăturându-se astfel renumitelor Jessye Norman, Renée Fleming, Gundula Janowitz, Elisabeth Schwarzkopf și – nu în ultimul rând – Kirstenei Flagstad.

        Firescul și puritatea atitudinii față de moarte sunt atributele unui suflet expus cu seninătate celorlați. În Vier letzte Lieder, Strauss renunță la orice mască (Philip Roth).

       Și asta s-a simțit…

https://www.youtube.com/watch?v=0QQl3KGqWZw

“O vast, tranquil peace,
so deep in the evening's glow!
How weary we are of wandering---
Is this perhaps death?” (At Sunset)

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei

De obicei, nu îmi place să citesc în paralel, pentru că simt - într-un fel imposibil de explicat - că trădez povestea în al cărei labirint mă las pierdută. De data aceasta, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei' s-a insinuat, pur și simplu, între mine și "Raport către El Greco" (Nikos Kazantzakis), cu atâta forță încât nu doar că nu am putut-o abandona, dar am simțit imediat nevoia de a împărtăși experiența. 

Stefan Zweig are minunatul dar de a te capta încă de la prima frază. În mica pensiune de pe Riviera unde locuiam atunci,cu zece ani înainte de război, la masa noastră a izbucnit  la un moment dat o discuție violentă care, brusc, amenința să degenereze într-o altercație furioasă, însoțită chiar de cuvinte injurioase și pline de ură. Cadrul deja conturat anunță furtuna ce va să vină, într-o manieră colocvială, plină de înțelegere și condescendență față de frivolitatea și slăbiciunea umană. 

Gândită sub forma unei mărturisiri oneste, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei" surprinde, cu acuitate și sensibilitate, deopotrivă, tumultul unei suflet -  comprimat, ca într-o pastilă temporală, într-o singură zi. O zi fatidică. O zi a cărei existență a spulberat convingeri, moravuri, conștiință, statut social, discreție, demnitate - ca pe niște așchii inutile țintuite cumva - în ținuta severă și sobră a doamnei C.- de preceptele vremii. O zi în care un suflet se trezește la viață, palpită însetat de iubire și speranță, în timp ce norii dezamăgirii planează amenințător. Hotărâtă să salveze un tânăr împătimit al jocurilor de noroc de pe marginea abisului deznădejdii, doamna C. se lasă antrenată într-un adevărat haos de trăiri și senzații, variind de la compasiune, la iubire și - finalmente - la dezamăgire. Douăzeci și patru de ore în care se simte pe rând mamă, iubită, femeie ușoară. Ore în care este dispusă să renunțe la viața de dinainte, la familie, la statutul privilegiat, gata să fugă cu tânărul care și căruia îi redă viața.  Clipe - poate unice - în care trăiește cu adevărat, în care se avântă cu setea nebună de a se abandona: După moartea soțului meu renunțasem complet la viața mea. Copiii mei nu mai aveau nevoie de mine, eu însămi nu mă mai interesam de mine, și orice viață este o eroare dacă nu se dedică unui scop precis. Or, pentru prima oară, pe neașteptate, îmi revenise o misiune: salvasem un om, îl smulsesem din ghearele distrugerii, punând în joc toate forțele mele.

Din nefericire, vâltoarea jocurilor de noroc este mult mai puternică decât promisiunile și jurămintele, iar influența doamnei C. se dovedește nefastă, tânărul neputându-se sustrage din acest vârtej. Cu inima frântă, doamna C. îngroapă definitiv ultimii fiori ai iubirii renăscute, resemnându-se în fața unui destin plat. Totuși, timpul are o putere mare și vârsta tocește într-un mod ciudat toate sentimentele. Încetul cu încetul, am depășit șocul; și cînd, după mulți ani, l-am întâlnit într-o societate pe atașatul legației Austriei, un tânăr polonez, care, la întrebarea mea despre acea familie, mi-a povestit că fiul unuia dintre verișorii lui se împușcase cu zece ani în urmă la Monte Carlo, nici măcar nu am tresărit. Aproape că nu m-a durut: poate - de ce să-mi neg egoismul? - mi-a făcut bine, căci astfel dispărea teama de a-l întâlni vreodată: nu mai aveam alt martor împotriva mea decât propria-mi amintire.

Maniera lui Stefan Zweig trimite cu gândul la forța scriitorilor ruși, iar atenta disecție a sufletului uman mi-a amintit - în mod special - pe rând, de Dostoievski (Jucătorul) și de Osmonde (Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire). Lucid, fremătător, nealterat. 

http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/dou%C4%83zeci-%C5%9Fi-patru-de-ore-din-via%C5%A3a-unei-femei

Între prieteni

Un titlu lejer, de vară, ca o cafea savuroasă, sorbită pe îndelete. Cele opt povestiri ale lui Amos Oz te invită la o șuetă dulce-amară (mai mult sau mai puțin discretă) cu tine și prietenii tăi. Imposibil să nu-i recunoști în tipologiile propuse: îi avem pe Tzvi Provizor, al cărui nume e sinonim cu veștile rele și cu dezastrele omenirii - un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi plăcea să dea vești proaste, pe Roni Shindlin, măscăriciul, care acasă nu râdea aproape niciodată, pentru că Lea nu-i suporta glumele, pe Ariela Barash - văduva subțire și înaltă, cu gât fin, păr lung și ochi veseli, unul puțin sașiu, pe Nahum Asharov - electricianul kibbutzului Ykhat, văduv, cu o singură fiică, Edna - o fată hotărâtă, cu ochii negri, cu pielea măslinie, elevă în ultima clasă a școlii din kibbutz, pe profesorul David Dagan, bărbat impozant, solid și îndesat, cu umeri puternici și gât scurt, gros și vânjos, dornic în permanență să facă ordine în idei (ale sale și - mai ales - ale altora), pe Moshe Yashar, băiatul de șaisprezece ani, slab, înalt, trist și cu ochelari, pe Yoav Karni - înalt, puțin adus de spate, palid, cu urechi mari, bărbierit neglijent, distrat sau adâncit în gânduri, pe Martin Wandenberg - care trăiește singur și suferă de o boală a căilor respiratorii dobândită din pricina fumatului și pentru care munca e o necesitate morală și sufletească...

Viața în kibbutz curge normal, previzibil, cu suișuri și coborâșuri, cu acalmii și momente firești, divorțuri, boli, înmormântări, eșecuri, adulter, revolte, speranțe înnăbușite. Amos Oz are un remarcabil talent de a te face parte integrantă a poveștilor sale (îmi amintesc că am simțit pentru prima dată asta când am citit Cutia neagră). E puternic descriptiv, natural, lipsit de emfază, brutal uneori și extrem de sincer. O scriitură simplă, genială, pe două teme cu variațiuni: viața și singurătatea individului integrat.

Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere are o fragilitate aparte. 

Fără îndoială un roman senzorial, propune o lume în care sentimente ciobite, adevăruri fragmentate, neliniști șfichiuitoare și dureri înnăbușite sunt pulverizate în eter de acea mână invizibilă - să-i spunem - destin.  

Titlul - fascinant - conține germenii unui joc de-a viața, pe care Juan Gabriel Vasquez îl creionează admirabil. 

Pe fundalul conflictelor ce caracterizează Columbia anilor '90, se detașează și se întrepătrund viețile lui Antonio Yammara (un tânăr profesor universitar) și Ricardo Laverde (un fost deținut, pe vremuri pilot). 

Totul poate fi amânat, numai moartea nu este sentința implacabilă pe care Ricardo o rostește. Ultima haltă - punct terminus al permanentei căderi. O plonjare în interior, o provocare continuă spre (auto)cunoaștere.
What's there to live for? Pentru Elaine și Maya, pentru încercările frustrante de a schimba lumea, pentru acel îmi merge bine, pentru noua casă cu zidurile albe ca cerul amiezei, pentru descâlcirea acelui ghem de împrejurări nu totdeauna juste, ale căror lecții lasă  însă urme adânci...
Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră - uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri - sunt, de obicei, ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin. 

Juan Gabriel Vasquez se plasează deja în galeria scriitorilor sud-americani despre a căror forță narativă nu e tocmai ușor să scrii. Poate de aceea e bine doar să-i citești. Cu sufletul, cu mintea, cu toată ființa.

Despre autor:

Juan Gabriel Vásquez (Bogotá, 1973) este autorul unui volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos, şi al romanelor Los informantes şi Historia secreta de Costaguana. A mai publicat o colecţie de eseuri literare, El arte de la distorsión, şi o biografie a lui Joseph Conrad, El hombre de ninguna parte. A tradus, printre altele, din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian El Espectador. Cărţile sale, traduse în peste 15 limbi, au fost recompensate cu numeroase premii internaţionale, iar cel mai recent roman, publicat în 2011, El ruido de las cosas al caer(Zgomotul lucrurilor în cădere), a primit Premiul Alfaguara în 2011 şi International IMPAC Dublin Literary Award în 2014.

Constelația fenomenelor vitale

Este deja un titlu suficient de cuprinzător, pe care nu simt nevoia să-l recompun din metafore. Nu pentru că nu pot, ci pentru că are o anumită sobrietate care mă împiedică să mă lansez într-un laudatio facil, nefiind sigură că aș reuși surprinde profunzimea-i aproape biblică. Nu de puține ori m-a dus cu gândul la Vodolazkin și la al său Laur (roman despre care povestesc într-o postare anterioară și care este, fără îndoială, revelația literară a anului. Sună comercial și clișeistic, dar, fără să vreau, iată-mă antrenată în ierarhii. Criterii? Sufletești. Evident, subiective). 

De ce Anthony Marra și al său roman?

Pentru forța sensibilă a fiecărui verb, pentru pulsația interioară a frazelor (aidoma unor capilare invizibile), pentru candoarea personajelor, pentru anemonele de mare și valiza Haavei - pregătită la o adică, pentru fiorul de durere-bucurie-milă-agonie-revoltă-speranță, care transpare filă cu filă, pentru sacrificiul, dăruirea, uitarea de sine - muzica fiecărei vieți în parte, pentru crâmpeiele de Tolstoi și Solohov și - nu în ultimul rând - pentru starea indescriptibilă, copleșitoare, din final...

Sinopsis:
Constelația fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiță de opt ani, privește din pădure cum soldații ruși, veniți în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viață, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldații dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găsește pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriță strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată și stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul șir de refugiați și rebeli răniți pe care îi tratează, în timp ce așteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viața ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare și iertare țesând laolaltă trecutul acestor trei ciudați tovarăși de drum și pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelația fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă și o semnificație mereu actuală.

Distincții:

Constelația fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 țări. Câștigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviewsși de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărți din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times,Washington Post, NPR (Humanitas.ro/Humanitas-Fiction)

Turcia reloaded

Istanbul - orașul cu o sonoritate aparte, străzi pestrițe, întortocheate, oameni colorați și pisici prietenoase - ți se cuibărește în suflet și - deși conștient de minusurile sale evidente - nu-i poți rezista. 

Dacă reușești să faci abstracție (pe buzunarul propriu, însă) de taximetriștii nepoliticoși și de serviciile "special offer, my friend, only for you", capabile să-ți ruineze bunătate de vacanță, de forfota permanentă, de zgomotul specific - un amalgam de claxoane, glasuri și litania constantă a muezinului - de agresivitatea angajaților diferitelor localuri care vor - cu orice preț - să le calci pragul, de senzația de claustrofobie pe care este imposibil să nu o încerci, fie la cozile interminabile din preajma obiectivelor turistice, fie - pur și simplu - pe stradă sau în tramvai (aventură nerecomandată!), Istanbulul te poate surprinde (și) plăcut cu: Moscheea Albastră, Hagia Sophia, Bosforul și ale sale poduri, Topkapi, priveliștea din Turnul Galata și atmosfera plină de viață a unui oraș vibrant. 

Kitsch-ul este la el acasă, instalat confortabil atât în chilipirurile din bazar, în ochișorii zornăitori, în eșarfele multicolore și șalvarii expuși "pe gard", în giuvaiericalele opulente, ostentative, masive, cât și în intarsiile mobilierului și în tapetul camerelor de hotel. Dar e delicios în pitorescul său :-) 

Preparatele tradiționale turcești - o adevărată încântare, mai ales când sunt atent pregătite. Restaurantul Albura Katishma http://www.alburakathisma.com/en/ este una dintre cele mai plăcute descoperiri. Am încercat la ei Hurrem și Guvec, iar bucuria a fost pe măsură. Personalul extrem de amabil, muzica interesantă (un amestec de jazzy-oldie- fancy stuff) și, mai presus de toate, semnul hassle - free zone îl recomandă ca fiind o alegere excelentă. 

Vizita la Harem Topkapi Sarayi  

http://www.topkapisarayi.gov.tr/en/content/harem te poartă într-o lume ermetică, specială, altfel.

Istanbulul văzut din Turnul Galata este absolut fascinant. 
 

Antalya - orașul cu iz de vacanță tihnită și peisaje încântătoare - te întâmpină dintru început cu promisiunea unei relaxări binemeritate. Mic, (prea) liniștit și deloc spectaculos în ceea ce privește activitățile de timp liber (e drept, l-am vizitat în extrasezon), orașul nu impresionează în mod deosebit; marea minunată și munții Taurus profilați pe fundal însă, da.

Dear March - Come in -

Dear March - Come in -

How glad I am -

I hoped for you before -

Put down your hat - 

You must have walked -

How out of Breath you are - 

Dear March, how are you, and the Rest -

Did you leave Nature well -

Oh March, Come right upstairs with me -

I have so much to tell -

I got your Letter, and the Birds -

The Maples never knew that you were coming - 

I declare - how Red their Faces grew -

But March,  forgive me -

And all those Hills you left for me to Hue - 

There was no Purple suitable - 

You took it all with you - 

Who knocks? That April - 

Lock the Door -

I will not be pursued - 

He stayed away a Year to call -

When I am occupied -

But trifles look so trivial 

As soon as you have come 

That Blame is just as dear as Praise 

And Praise as mere as Blame - 

(Emily Dickinson)

Lady Sound of music

Dacă cineva mi-ar fi spus - la un moment dat - că voi posta pe blog impresii despre Lady Gaga, aș fi râs ca de o glumă bună. Recunosc, toate bad romance-urile ei și încercările disperate de a șoca cu orice preț nu au făcut decât să mă țină departe de fenomenul Gaga, ușor previzibil și overrated după Madonna. Surpriza de la decernarea Premiilor Oscar a fost însă uriașă. Am apreciat în mod special transformarea vocală, naturalețea și firescul în abordarea unei partituri incomode, determinarea și munca (înțeleg că s-a pregătit intens pentru acest rol). Cert este că, indiferent de manieră, lady Gaga continuă să surprindă. I-a ieșit și de această dată, însă la modul extrem de plăcut. Publicul clasic a fost câștigat pe deplin. De la ra-ah, roma-ma, Gaga ga-ga, această lady a fost caught in an artistic bliss. Pentru curaj și schimbarea (temporară) permiteți-mi să o numesc pe Gaga, oh-la-la,  Lady Sound of music.

Gaga BEFORE

& AFTER

Mai multe despre acest eveniment aici: http://www.telegraph.co.uk/culture/film/oscars/11428961/Watch-Lady-Gaga-sings-Sound-of-Music-medley-at-Oscars-2015.html

Istanbul sau cartea fericirii

Îmi dau seama că Istanbulul, în care m-am născut și mi-am petrecut întreaga viață, se confundă incontestabil cu destinul meu, la fel ca trupul, de care m-am convins singur că nu trebuie să mă plâng (preferam să fiu mai robust și ceva mai arătos!) astfel își începe pledoaria Orhan Pamuk în Istanbul. Amintirile și orașul. O adevărată declarație de dragoste (Sunday Times) închinată unui loc special, misterios, profund, melancolic, contrastant, diferit. 

Respectul aproape religios pentru familie - pe vremea aceea credeam că rostul pianelor se lega de etalarea fotografiilor înrămate (...)Toate suprafețele orizontale din camera de zi și din salonul bunicii erau înțesate de fotografii înrămate, de diferite mărimi, sentimentul de apartenență și dulcea tihnă a fericirii - mesele acelea cu multă lume, glumele schimbate de comeseni, râsetele unchiului, amețit de rachiu sau vodcă, sau ale bunicii, stimulată de berea din care abia gustase mă făceau să simt că viața din afara ramei era cu mult mai amuzantă și, totodată, îmi dădeau iluzia că fericirea reprezenta sentimentul de încredere împărtășit cu o familie, cu un grup de oameni, fascinația unui oraș creionat în lumini și umbre -  am perceput Istanbulul copilăriei mele ca pe un loc bicolor, asemenea fotografiilor în alb - negru, cufundat în semi-întuneric, plumburiu, Bosforul atotstăpânitor, martor mut al unui trecut tumultuos - pentru mine, Bosforul este o nesfârșită sursă de bine și de optimism, care aduce sănătate, care lecuiește (...) Viața nu are cum să fie atât de rea, mă gândesc uneori. În definitiv, te poți duce să te plimbi pe malul Bosforului.

- zăpezile - pentru că orașul mi se părea mai frumos sub stratul de nea, orașul ca o imensă inimă pulsând când molcom, măsurat, când haotic, în ritmul puhoaielor de oameni care trec (pe podul Galata), în straie a căror culoare nu se poate distinge niciodată, șterse, gri, de culoarea umbrei,  hüzün-ul istanbulez, cuvânt atât de dens și cuprinzător, aproape intraductibil, al cărui sens se află la confluența dintre tristețe și melancolie - Istanbulul își poartă hüzün-ul nu ca pe o <boală trecătoare> sau ca pe o <suferință abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm>, ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opțiunii sale - cei patru scriitori melancolici și singuri (Yahya Kemal, Reșat Ekrem Kocu, Tanpinar, Abdülhak Șinasi Hisar), cartierele mărginașe cu propria poveste demn-tânguitoare, stranietatea arhitecturii, edificiile vechi și solide, precum Sfânta Sofia, moscheile Süleymaniye, Yavuz Sultan Selim și Beyazit care emană aceeași idee de frumusețe ca atunci când au fost zidite, pasiunea pentru pictură - descoperită, nu atât de dragul artei în sine, cât din dorința de a surprinde și reda cât mai fidel orașul umbrelor, discuțiile cu mama - vorbele ei ascundeau o viziune mai profundă, care mă rănea pentru că o împărtășea și ea, și poate că de aceea voiam să ne războim.

Un roman-frescă, viu, paradoxal, pitoresc, în același timp, însă, ermetic, retras, melancolic, unduitor, asemeni valurilor Bosforului. 

Hotărât lucru, pentru mine Orhan Pamuk înseamnă Muzeul inocenței, însă delicatețea, firescul și obiectivitatea (da!) prin care descrie o lume atât de diferită în paginile căreia m-am aflat cândva și eu, în calitate de turist, m-au convins să redescopăr Istanbulul prin ochii săi. 

Modernitate, stil și vocalitate în Lucia di Lammermoor @ Bayerische Staatsoper

O regie modernă, care plasează acțiunea în America anilor '50 - '60, cu un decor de film hollywoodian și costume desprinse din paginile revistelor de modă ale vremii, totul perfect asezonat cu politicul și convențiile unei societăți bine ancorate în realitate, poate că nu mai constituie o noutate pentru obișnuiții teatrelor lirice. Abordarea, însă, da. 

Încă de la prima apariție, Diana Damrau (în rolul titular) surprinde prin asemănarea izbitoare cu Meryl Streep (faptul că i se spune astfel în lumea operei este deja de notorietate). Din acel prim moment am știut că se va apropia, ca intensitate, de forța, dramatismul și veridicitatea jocului celebrei actrițe. Nu doar asemănarea fizică, ci mai ales inteligența și versatilitatea Dianei Damrau m-au îndreptățit să folosesc și eu ”eticheta” presei. 

Regnava nel silenzio - aria premonitorie din primul act  - înfățișează deja un personaj complex, a cărui vocalitate este permanent încărcată de sens și nuanțe. Obișnuită fiind cu interpretări standardizate (curat redate, spectaculoase, poate, din punct de vedere tehnic, dar atât!), așteptam mai mult. Și am primit! Diana Damrau nu rămâne în sfera propriilor sunete, ci le îmbracă elegant cu suflet și - repet - inteligență. Tehnica specifică bel-canto-ului este extrem de dificilă și solicitantă, Donizetti antrenând pe parcursul acestei partituri întreg registrul vocal (de la note grave, profunde, până la acute stratosferice). Damrau reușește să depășească tehnicul și să creeze caracterial, în maniera unei adevărate artiste.

Construcția Luciei nu se oprește, dimpotrivă, crește constant și în momentele de ansamblu. Apogeul este atins, evident, în aria nebuniei - Il dolce suono (actul al III-lea). Regia (semnată de Barbara Wysocka) este, din fericire, de partea interpretei. Înconjurată de cor, Lucia are la dispoziție o mașină, un microfon cu stativ și un revolver. Jocul intens cu acesta din urmă este spectaculos, revolverul devenind când dușman, când mâna tandră a iubitului, momentele de spaimă alternând cu cele de maximă senzualitate. Damrau dezvoltă întregul spectru de trăiri, trecând dibace de la râs isteric și furie, la extaz, înfățișând publicului drama cutremurătoare a personajului. În periplul său vocal este secondată de un instrument rar întâlnit în orchestrele moderne (dar prevăzut, inițial, în partitură) - glass harmonica - a cărui puritate timbrală se potrivește excelent cu sunetele de cristal ale sopranei. Pianissimele Dianei Damrau și staccato-urile păreau desprinse din muzica sferelor.

Întreaga distribuție a spectacolului din această seară (8 februarie 2015) de la Bayerische Staatsoper a fost perfect echilibrată:

Lord Enrico Asthon - Dalibor Jenis

Edgardo di Ravenswood - Pavol Breslik

Arturo - Emanuele D'Aguanno

Raimondo - Georg Zeppenfeld

Alisa - Rachael Wilson

Normanno - Dean Power

Despre Kirill Petrenko - aflat la pupitrul dirijoral - se spune că este extrem de empatic în lucrul cu soliștii, fapt ce s-a putut, cu siguranță, vedea și simți. 

Încrezătoare în propriile forțe, Damrau afirmă că Lucia di Lammermoor a fost unul dintre cele mai mari/importante roluri ale sale de debut. L-a intrepretat la Metropolitan Opera în 2008 și la Munich's Philharmonie Gasteig în 2013.

Un spectacol cu totul aparte și Diana Damrau - o artistă care mi-a revoluționat clasamentul Luciilor di Lammermoor https://www.youtube.com/watch?v=kyX-2_KiQSU

Mai multe despre ea: http://diana-damrau.com/ 

Birdman (or The Unexpected Virtue of Ignorance)

Dacă aduni laolaltă nume precum Alejandro González Iñárritu, Michael Keaton, Zach Galifianakis, Edward Norton, Andrea Riseborough, Amy Ryan, Emma Stone, Naomi Watts, spui o poveste (având la bază un "clasic" - Raymond Carver) 

și-ți plasezi acțiunea în cruda (însă halucinanta) lumină a reflectoarelor hollywoodiene, drumul către un film de succes este (aproape) asigurat. Dacă aduci în discuție și problema celebrității, a drogului numit faimă și pigmentezi totul cu scene pline de umor (din acela care șfichiuiește, însă) șansele de reușită cresc considerabil.

În pragul depresiei cauzate de cronicile defavorabile și declinul comercial iminent, Riggan (Michael Keaton) - se luptă cu imposibilitatea de a accepta că e dependent de dulcea otravă a notorietății. Îmbătat de succesul obținut cu ani în urmă, actorul se trezește confruntat cu o normalitate mult schimbată, în care rețelele media și reality-shows dețin controlul. Într-o lume în care celebritatea se măsoară în vizualizări pe Facebook/Twitter și în prezențe (de cele mai multe ori penibile) televizate, Riggan nu-și mai găsește rostul, fiind obligat să se reinventeze. Filmul surprinde exact acest moment al renașterii, rebrand-uirii, reconstrucției imaginii și stimei de sine. 

Registrul grav-serios abordat de Iñárritu în 21 de grame, Babel și Biutiful este sensibil schimbat în Birdman, umorul negru și dialogurile suprapuse aratând o altă față a regizorului. Vorbind despre replici, o muzică specială susține ca un ison pulsația filmului. Pasajele orchestrale, vocal-simfonice și obsedantele momente de jazz - drumming imprimă atmosferei stranietate, ambiguitate și neliniște. 

Un film de pus pe listă, pe care pariez  în cursa pentru Oscar. 

https://www.youtube.com/watch?v=2bqh-UCY6Zg

Interviul lui Michael Keaton - publicat în The Guardian - merită citit:

http://www.theguardian.com/film/2014/dec/18/michael-keaton-interview--on-his-career-before-birdman-im-shocked-and-thankful-that-ive-gotten-away-with-everything

Strada dughenelor întunecoase

Cum ar fi să te trezești într-o dimineață deconectat de propriul trecut? Să deschizi o nouă filă, pustiitor de albă, pe care să încerci să rescrii versiuni ale unei vieți pe care o știai a ta, dar care acum îți este total necunoscută? Să retrăiești frânturi de imagini, întâlniri, discuții, să simți în nări parfumuri familiare, să tresari la vederea unor străduțe prăfuite și să murmuri în neștire versurile unui cântec auzit cândva demult. Să-ți legi strâns existența de fire invizibile, care te poartă spre ceva ce nu (mai) poți controla?

Povestea lui Guy Roland, aflat în căutarea propriei identități, propune o incursiune într-o astfel de lume, a umbrelor, a îndoielii, a unor vieți deja trăite, a unui trecut regăsit în poze șterse de vreme, în bălțile de lumină pe care le formau razele soarelui pe covorul de lână albă, în șipcile parchetului și masa dreptunghiulară și manechinul vechi care fusese al lui "Denise", în copertele cărților...

Sunt ferestrele mari, luminate de la fostul bloc al lui Zaharoff pe Avenue Hoche și frazele dezlânate ale lui Wildmer și numele, cel purpuriu și scânteietor de "Rubirosa" și cel palid de "Oleg de Wrede" și alte amănunte impalpabile - însăși vocea lui Wildmer, răgușită și aproape de neauzit - toate astea sunt elementele care îmi servesc drept fir al Ariadnei. Într-adevăr, un drum labirintic, confuz, pe alocuri înspăimântător, un întreg mecanism ale cărui piese complicate refuză să-și găsească rezolvare, un război personal, profilat pe fundalul celui real, vieți haotic întrepătrunse.

Ce (ne) mai rămâne, în fond? Hotărât lucru, totul se sfârșește în cutii de ciocolată sau de biscuiți. Sau de țigări. 

Strada dughenelor întunecoase este o carte care se referă la Ocupație, dar nu e deloc realistă. Am folosit numele unor oameni reali pe care i-am observat în copilărie, dar cartea e concepută ca un vis. Mereu m-a preocupat amnezia, temă tratată în literatură de Giraudoux sau Anouilh și care m-a impresionat mai ales în filmele noirs americane. (Patrick Modiano - Liberation, 2013)

În final, un da categoric pentru această carte care, aparent ermetică, surprinde prin plasticitatea scriiturii, prin aerul nostalgic pe care îl degajă filă cu filă și prin neliniștea pe care o transmite, țintuindu-te (captiv) într-o (i)realitate incomodă.

Bărbați fără femei

Pe Haruki Murakami îl iubești sau nu. Dar, dacă te-ai lăsat furat de fetișurile sale, de lumile lui paralele, de jongleria magistral - subtilă dintre real și acel spațiu altfel (doar al său), atunci - cu siguranță - vei savura ca pe-o băutură fină, relaxantă, Bărbați fără femei. Să fi contribuit oare ploaia, cafeaua de dimineață, pernele pufoase și jazz-ul în surdină (https://www.youtube.com/watch?v=KuF90FdFNCE) la starea de bine transmisă de carte? Probabil. 

În Bărbați fără femei se regăsesc frânturi, cioburi neregulate ale oglinzii misterioase Murakami. Dacă te aștepți să-l reîntîlnești pe autor ca în Dans, dans, dans, Pădurea norvegiană sau în Kafka pe malul mării vei fi ușor dezamăgit, deși leitmotivele scriiturii sale transpar pe parcursul celor șapte povestiri: Drive my car, Yesterday, Organul independent, Șeherezada, Kino, Samsa îndrăgostit, Bărbați fără femei. În plus, există muzică, pentru că ne aflăm în fața unei cărți cu sonor. Fiecare poveste are propriul refren, fie Beatles, ritmuri de jazz (Art Tatum, Teddy Wilson, Vic Dickenson, Buck Clayton) fie muzică de lift (Percy Faith https://www.youtube.com/watch?v=tSsiS-v6_6M, Francis Lai, 101 Strings, Paul Mauriat, Billy Vaughn). O muzică vintage, cu accente prăfuite de nostalgie, cu trăiri ferecate în fiecare notă, purtătoare de lumini și umbre - reflectate meticulos de oglinda-stil Murakami. 

În fond, dialogul Misaki - Kafuku (din Drive my car) 

Misaki: Nu vi s-a întâmplat niciodată să nu mai vreți să vă întoarceți la propriul sine?

Kafuku: Păi, în altă parte nu am unde să mă întorc...

generează seria dilemelor, blocajelor, angoaselor, jumătăților de răspuns prezente în toate celelalte povestiri. Singurătate, sexualitate, gelozie, pierderi, regăsiri, despărțiri - nimic nu este omis, personajele defilând la braț cu propriii demoni. 

Kino nici nu-și mai dădea bine seama ce înseamnă fericirea. Nu mai percepea clar nici alte senzații, precum durerea și furia, disperarea și resemnarea. Inima lui își pierduse profunzimea și greutatea și tot ce putea face, cu chiu, cu vai, era să-i clădească un loc de care s-o lege strâns, ca nu cumva s-o ia din loc, cu pași nesiguri. 

Ca să destram puțin vraja, închei prin a spune că - deși se simte destul de puternic izul comercial - la fel ca și În noapte - povestirile lui Murakami merită atenție, fie și doar ca o repetiție a temelor/temerilor sale, prezentate într-o manieră, să admitem, mai digerabilă. 

Despre lumea lui Murakami sunt multe de spus, iar - dacă nu ați vazut deja documentarul - Haruki Murakami: In Search of this Elusive Writer, BBC, 2003 - vi-l recomand https://www.youtube.com/watch?v=NI6LyqO9i8Y.

Călătorind printre stele

Note to everyone: textul de față nu este o cronică - e doar efectul (consemnat) al unui film Science Fiction de calitate, cu o distribuție pe măsură, precum Matthew McConaughey – în rolul principal – Anne Hathaway, Jessica Chastain, Matt Damon (pe lista mea de favoriți odată cu filmul The talented Mr. Ripley – unde este magistral), John Lithgow, Michael Caine. 

Nefiind un fan al genului, deși Atlasul Norilor, Avatar, Matrix, Dune, Războiul stelelor, Inception, In time și serialul Star Trek – the next generation mi-au dezvăluit pe parcursul anilor un univers spectaculos, sunt destul de reticentă (ca să nu spun ”pierdută”) când vine vorba despre gravitație, spațialitate, relativitate, atemporalitate asezonate din plin cu zgomote, imagini apocaliptice, creaturi ciudate și alte avataruri – stil.

Dar iată-mă angajată (timp de trei ore) în călătoria stelară (Interstellar):

”Acțiunea se petrece în viitorul apropiat, în care o criză agricolă îi obligă pe oameni să renunțe la tehnologie și explorarea universului, pentru a se concentra pe supraviețuire, care - în acest caz - înseamnă agricultura. Un fost pilot NASA, Cooper (Matthew McConaughey), văduv și tată a doi copii, este acum un fermier a cărui misiune este de a cultiva singura plantă care nu a murit încă: porumbul. Chiar și în aceste condiții, Cooper încă nu-și poate lua gândul de la explorarea Universului. În scurt timp, acesta ajunge să se întâlnească cu un fost coleg, profesorul Brand (Michael Caine) și îi este oferită șansa de a-și potoli setea de explorare, în lumina noilor date despre situația omenirii pe această planetă. Cooper va trebui să-și părăsească familia și să se îmbarce într-o călătorie interstelară pentru a găsi omenirii o nouă planetă.”

https://www.youtube.com/watch?v=Lm8p5rlrSkY

În plan ideatic, filmul jonglează cu teme precum sfârșitul iminent al omenirii (prin înfometare și poluare), lupta permanentă de supraviețuire și încercarea de a descoperi o alternativă a acestei lumi. Spiritul de sacrificiu și dragostea – singura capabilă să conecteze și să transcendă spațiul și timpul, să mute sori și stele – umanizează, apropie și îndulcesc, întrucâtva, cromatica întregii pelicule: nuanțele reci – alb, gri, albastru, negru – se suprapun și se succed amețitor în imagini spectaculoase. Din punct de vedere al efectelor speciale, Interstellar nu este copleșitor (deși în IMAX 2D surprizele vizuale nu lipsesc).

Christopher Nolan propune, fără îndoială, o călătorie fascinantă spre a cărei decelare     s-a lăsat condus de oameni de știință, fizicieni, matematicieni. Tocmai această preocupare a regizorului promite (și permite) o experiență extrem de REALĂ (păstrând, evident, proporțiile). Nu ne aflăm în fața unui blockbuster tipic hollywoodian. Familiarizarea a priori cu doar câteva noțiuni de bază precum singularitatea spațiului, gaura neagră, anomalii gravitaționale, spațiu cvintidimensional(?) asigură o mai bună înțelegere a filmului.

M-au mai surprins plăcut numele navei – deloc întâmplător ales – Endurance – atenția pentru detalii, umorul (prezent permanent, chiar și în momentele de maxim suspans) și legătura dintre personaje.

În final, zăbovesc puțin asupra lumii sonore și, ca să înțelegeți la ce mă refer, vă propun un experiment: pe parcursul filmului, închideți puțin ochii și lăsați-vă purtați numai de sunete. Efectul este copleșitor. Hans Zimmer nu asigură doar un fundal muzical, ci creează un univers FABULOS. Evident, cunoscătorii știu că Zimmer nu este la prima ”abatere”, el compunând muzica a peste 150 de filme (ex. The Lion King – 1994, Crimson Tide – 1995, The Thin Red Line – 1998, Gladiator – 2000, The last Samurai – 2003, The Dark Knight – 2008, Inception – 2010, 12 Years a Slave – 2013).

Pentru implacabilul, mocnitul, magmaticul sunet de orgă în crescendo din Interstellar, propun spre exemplificare Day One Dark:

https://www.youtube.com/watch?v=kdComTp7KsA