Skagen Beach or the place in which two seas are shaking waves

Dacă ultima postare literară a fost Lucrarea iubirii (Gabriel Osmonde), nu pot să închei 2014 fără a vă face părtași la unul dintre cele mai frumoase momente ale acestui an. Îmi ofer și (vă ofer) spre amintire/inspirație câteva imagini fascinante cu Skagen Beach, punctul de întâlnire al celor două mări: Marea Baltică și Marea Nordului. Imaginile sunt (și nu sunt) foarte relevante, dar sentimentul pe care îl ai în fața acestei minuni este unul cu adevărat spectaculos. Așadar, vă recomand sa adăugați Skagen Beach pe lista locurilor de văzut/simțit/trăit, cine știe, poate chiar în 2015. Enjoy!

Lucrarea iubirii sau despre salvarea unei lumi

Închei lista postărilor din acest an cu o carte copleșitoare - pur și simplu - despre  care mi-am propus, de multă vreme, să scriu.  Lucrarea iubirii este un roman devorator, tulburător, care se citește cu sufletul la gură, cu indignare, încrâncenare, furie și - nu în ultimul rând - cu accese de durere fizică și sufletească. Gabriel Osmonde demonstrează din nou că e un scriitor al paradoxurilor: dur, necruțător, dar de o superbă candoare copilărească. Frazele sale mușcă, împroașcă tușe groase, monocrome (uneori) de realitate, sapă adânc în sufletul și mintea cititorilor, dând la iveală jumătăți serbede, felii de adevăr, cu o luciditate halucinantă. Întregul roman e o disecție și, ca orice asemenea act, expune privirii rana supurândă a unei lumi care a uitat de sine. Minciună, sexualitate, prefăcătorie, rutină, superficialitate, clișeu - sunt caracteristicile unor vieți trăite fără iubire. Osmonde se lansează astfel într-un urlet sfâșietor al negării cretinismului abrutizant, al meschinăriei și al blazării - ca simboluri ale existenței umane. 

Rebutat fiind dintr-o lume care nu-l înțelege, expulzat de organismul viguros și frust al așa-zisei normalități, personajul principal va încerca din răsputeri să-și salveze semenii din bezna cotidiană, din magma în care băltesc, deschizându-le poarta către o lume a frumosului, a alternașterii. (vezi romanul omonim, Alternaștere, editura Univers, 2014).

"Toți acei adolescenți aveau să fie înghițiți, peste câțiva ani, într-un infernal manej de căsătorii, cumpărări de apartamente, nașteri de copii, șicane de birou, vacanțe în familie, vizite duminicale la socrii..."

"Pur și simplu trebuie să păstrăm măcar o bucățica de...da, de sacru, dacă vrei. Seara aia de iarnă, în parcul Luxembourg...În viață avem foarte puține clipe când suntem cu adevărat noi înșine. Amintirea acelei lumini arămii peste copacii desfrunziți era modul meu de a te iubi, Rosa..."

"Căci tocmai ăsta e idealul oricărei societăți care se respectă: să-i asigure cetățeanului statutul unui prost fericit, care nu se gândește la sensul vieții."

"Birocrații Bisericii au ucis absolutul cerului prin ritual și dogmă. Birocrații societății noastre fals democratice ne-au infantilizat în fața Răului amputându-i omului solitudinea tragică, înecându-l într-o mulțime de activități societale..."

"În acea duminică, aleile parcului Vincennes încă nu fuseseră măturate, iar foșnetul aurului ușor înnegrit te legăna ca amintirea unei plimbări uitate într-o pădure adevărată sau visată, a copilăriei."

"Neiubirea este secretul cel mai bine păzit al societății umane. Este disimulată sub beteala religiilor, flamurile marilor cauze, sub imaginea pioasă a micii fericiri familiale sau sub deliciile libertinajului. Dar vidul este acolo, bine ascuns, până în momentul când prăpastia se deschide, largă, la picioarele noastre în toată evidența ei devorantă. Războaiele, masacrele, sângele terorilor răspund dorinței nemărturisite a neiubitorilor..."

"La ce bun să citești dacă, o dată ce ai întors ultima pagină, nu începi să respiri altfel, să vezi altfel, să trăiești și să aștepți moartea în mod diferit?"

Într-adevăr, din momentul în care închizi Lucrarea iubirii, nu poți să nu privești în jurul tău altfel. Oamenii, viața, obiceiurile tale, tabieturile de veritabil modern/monden, cuvintele, trăirile vor clincheti oarecum fad...Îndoiala va începe să-și croiască drum către convingerile tale potrivit cărora faci totul ca la carte. A cui (carte)? S-ar putea să nu fie A TA...

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Romanul lui Andrei Makine (Gabriel Osmonde) propune un joc halucinant al unei realități dureros de palpabile, în care sentimentele și efemerul se contopesc permanent.

Laura Baroncelli (49 de ani) "avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-și venele încheieturilor. Hotărârea fusese luată după mii de reflecții care, până la urmă, o surprindeau pe ea însăși prin tonul lor rațional și calm."  Un debut abrupt, pe undeva amenințător. Fiorul anxietății crește treptat, pe măsură ce autorul descrie amănunțit proximitatea deznodământului. 

Strivită de micimea unei vieți care o trăiește, Laura realizează că totul în jurul său e o minciună, atât infidelitatea soțului, cât mai ales renunțarea la propriul vis. O urmă misterioasă - în camera oglinzilor (cea în care își pregătește sinuciderea) - o determină să amâne această decizie, deoarece "pentru o secundă, își imaginase o speranță, o scăpare, o viață diferită."

1. Laura  - tânăra studentă angrenată revoluționarilor ani '68, al cărei destin este menit să schimbe lumea și să-i dea un sens -elaborează cu zel teorii, idei, doctrine, încercând să prindă într-o definiție cuprinzătoare frumosul - preocupare cu totul diferită de blazarea amorfă oferită de perspectiva magazinului de căzi pe care este obligată să-l conducă..."O femeie într-un apartament de deasupra unui magazin de căzi, o femeie a cărei viață este intim legată de vânzarea acelor căzi, o casă mută, un copil care doarme în camera de alături, o femeie al cărei soț a plecat pentru a se întâlni cu furnizorul unui nou model de robinete. O femeie care nu știe ce ar putea face cu ciornele unei teze despre Frumos și Corp. Femeia asta, eu."

2. Laura - mama - a cărei relație cu propria fiică (Daniele) nu este tocmai prietenoasă, aceasta din urmă acuzând-o de eșecul vieții lor de familie. Martor mut al neîmplinirilor Laurei, Daniele îi impută lipsa acelui CEVA ratat...atribut al tinereții și libertății pierdute. 

"Extazul de a fi dat viață se diluase încetul cu încetul în placidul asta e al existenței."

Paradoxul face însă ca fiica să devină o veritabilă burgheză, blazată și încartiruită sistemului, în timp ce Laura va avea, în final, șansa eliberării de propriile lanțuri. Pentru că da, Laura va evada. 

3. Laura - recreată din cenușa idealurilor sale - care pornește în călătoria spre propriul adevăr, călcând peste tabuuri precum frica de îmbătrânire și moarte. Acel moment în care Laura începe să respire autentic, să vibreze și să consoneze cu trăirile-i îndelung reprimate este mai mult decât emoționant. Ea "știe că poți trăi în foarte cotidiana așteptare a miracolului. Că așteptarea aceasta este un mod de viață. Că a-și aminti de (...) acea mână a necunoscutului care-i ținea astfel capul, în dragostea lor, a retrăi fie și numai senzația acelei mâini întrețesute în părul ei, este suficient să fie fericită, puternică, indiferentă la micile răni ale zilelor."

Scriitura lui Gabriel Osmonde este mușcătoare, șfichiuitoare, dură. Căutarea adevărului, disecarea și teoretizarea acestuia par să constituie preocuparea fundamentală a autorului (așa cum reiese și din celelalte romane ale sale, Lucrarea iubirii și Alternaștere).

Lumea înfățișată de Osmonde este autentică, frenetică, dezvelită de convenții și inhibiții. Profund umană. 

Întâlnire cu Patrick Modiano

”Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea <Micuța Bijou> și mă găseam în stația de metrou Chatelet la ora de vârf. Mă aflam în mulțimea din culoarul acela nesfârșit, pe covorul rulant. O femeie purta un mantou galben." Aceasta este propoziția generatoare a întregului roman "Micuța Bijou", primul pe care l-am ales drept simbol al întâlnirii mele cu actualul câștigător al premiului Nobel pentru literatură, Patrick Modiano. O propoziție decisivă, declanșatoare de emoții și tulburări puternice, care-și croiesc drum către cititor prin labirintul amintirilor micuței Therese. "Îmi revenise în memorie o fotografie a mamei mele, una dintre cele câteva pe care le păstrasem." Ies astfel la iveală traumele unei copilării lipsite de afecțiune și marcate de dispariția inexplicabilă a mamei: "Mi se spusese că murise demult, în Maroc, și nu încercasem niciodată să aflu mai mult. <Murise în Maroc>, una dintre acele fraze care datează din copilărie și a căror semnificație nu se înțelege prea bine. Doar sonoritatea acestor fraze îți rămâne în memorie ca unele cuvinte ale cântecelor care mă înfricoșau...Murise în Maroc."

Portretul, agenda și caietul de adrese, precum și cutia veche de biscuiți sunt purtătoarele unei lumi ermetice, misterioase - cea a mamei sale. Singurele, de altfel, care o conectează de fiecare dată cu avatarurile copilăriei, de al cărei spectru încearcă să fugă. Și mai sunt și unchiul Borand și prietenele mamei, Frederique Chatillon, Rose - Marie, Jeanette, Madeleine - Louise, a căror amintire o tulbură permanent. 

Dorința teribilă de a o rupe cu trecutul și de a-și găsi noi coordonate sunt extrem de bine puse în valoare de Modiano. Leitmotivul gării apare în momente cheie ale desfășurării poveștii, iar speranța unei așa-zise normalități e dată de prezența liniștitoare și consolatoare a farmacistei și a lui Moreau - Badmaev. 

”Gara era un magnet care mă atrăgea și era un semn al destinului. Trebuia să mă sui într-un tren, imediat, și s-o RUP CU TRECUTUL. Aceste cuvinte îmi intraseră brusc în cap și nu mai puteam să mă eliberez de ele. Îmi mai dădeau puțin curaj. Da, venise timpul să o RUP CU TRECUTUL.”

Străduțele pariziene, atmosfera misterioasă, pendularea Micuței Bijou între lumea copilăriei și prezent, alunecarea în coșmar și trezirea bruscă la realitate - induc un sentiment cel puțin ciudat, angoasant. Încă de la prima pagină am simțit o încordare și o neliniște care nu m-au părăsit până în final. Scriitura mi-a transmis un deja-vu de emoții, trăite probabil la Eliade și Proust. O manieră modernă, simplă, captivantă, o lejeritate a verbului și generozitate în a-și înțelege și ajuta personajul. Așa mi-a apărut Modiano în "Micuța Bijou". 

http://www.librarie.net/p/214399/Micuta-Bijou-Patrick-Modiano

Mă așteaptă deja în bibliotecă "În cafeneaua tinereții pierdute" și "Strada dughenelor întunecoase". 

Brasov (postare din august 2009)

Orasul vacantelor petrecute la rude cu suflet mare ca o paine rotunda cu ”cartoafe”..

Mi-e drag sa-l revad in fiecare an la fel de primitor, de vechi, de sensibil, ca un bunic ce-si tine in brate nepotii si le deapana povesti.In Brasov sunt in stare sa stau cu orele intr-un loc si sa privesc oamenii, sa adulmec aroma de covrigi calzi, de iarba proaspat cosita, de pamant reavan, scaldat de ploi de vara...Uit de timp, de mine, de lume si ma agat cu disperare de senzatii.

Ma pierd pe stradutele mici si racoroase, sorb din priviri muscatele rosii de la ferestrele pe jumatate oblonite, ma incumet pe Strada Sforii si imi numar pasii ca la echilibristica. Relaxant!

Un loc in care simt ca respir.

”Doua femei la Praga” - Juan Jose Millas (postare din iulie 2010)

Se presupune ca acum o sa incerc o mica recenzie...Gresit! Incerc sa-mi adun gandurile, sa le grupez, sa le dau un sens (dac-or avea vreunul!), sa ma recompun. Mi-a placut mult ”elogiul stangii”: cum ar fi sa ne folosim doar partea stanga, astfel incat sa fim obligati sa o constientizam...Ne suntem de ajuns asa previzibili, rutinati, incartiruiti in pasul de defilare al normalitatii, realului, cotidianului? Cum ar fi o viata altfel? Cum ar fi sa aprinzi aragazul cu mana stanga, sa scrii, sa pictezi, sa cosi, sa mananci, sa gandesti cu partea stanga - emisfera cu totul noua si neexploatata? Care e granita dintre realitate si vis? Cine spune ca cele doua dimensiuni nu se intrepatrund? Suntem sau nu un intreg, cu tot ceea ce presupune el? Suntem unul/una sau mai multi? Ne ”locuim” sau suntem ”locuiti”? Ne stim, ne intelegem, ne acceptam dezgoliti, fata in fata cu dorintele, spaimele, angoasele noastre? Purtam masti - conventie, ne exprimam cum vrem sau cum trebuie (pana unde merge ”trebuiele”, apropo)? 

Mi-ar placea ca si postarea mea sa fie ”stangace”, usor ambigua, nehotarata, fara verdicte alb/negru, cu puternice nuante de gri.

S-o las totusi, pe Maria Jose sa va convinga: ”Dupa ce am intors problema pe toate partile, pana la urma m-am hotarat sa ma folosesc, pe ascuns, de partea stanga la treburile pe care le faceam de obicei cu dreapta. Asa ca intr-o zi, cand a sunat ceasul, l-am oprit cu mana stanga si l-am trantit pe jos, din greseala. Pe urma m-am spalat pe dinti cu stanga, am facut dus si m-am spalat pe cap fara sa ma ajut deloc de mana dreapta si m-am intors in dormitor extenuata, incredintandu-le degetelor mainii stangi obositoarea sarcina de a inchide nasturii de la camasa, in timp ce dreptei i-a revenit sarcina de a fi mana de sprijin. Nu trecuse nici o ora de cand incepusem actiunea de ocupare a laturii mele goale si deja vedeam lucrurile altfel.”

Suntem ciudati si intortochiati, obscuri sau senini, duali prin definitie, fascinanti in complexitatea simplitatii noastre, aidoma stradutelor din Praga.

Istanbul - universul pestrit (postare din septembrie 2010)

Am amanat in mod special postarea mea despre orasul deliciilor culinare, vizuale, traditionale, in speranta ca, decantandu-se, imi va fi mai usor sa le aduc la lumina...

Incursiunea mea in lumea de poveste a demarat cu vizita la Moscheea Albastra, Hagia Sophia si Topkapi. Nefiind pentru prima data in Turcia, nu m-a surprins ritualul din moschee (descaltat, acoperit, camuflat...). Cu toate astea, eram atat de furata de mozaicul albastru, de candelabre, de vitralii, de razele soarelui rasfrante pe covor ca intr-un evantai magic, incat nu mi-am dat seama cand am pasit in zona interzisa femeilor (din dorinta de a poza un detaliu).Am fost pe loc admonestata, mi-am cerut ”european” scuze si am iesit spasita din spatiul cu pricina. Ce sa zic? Cu tot respectul pentru traditie si religie, habotnicia (cu toate formele ei) anuleaza farmecul si puritatea locului...Sa ramanem, totusi, in zona de poveste...Tot ”cartierul” SultanAhmet” este intesat pana la refuz de turisti si localnici, galagiosi, pestriti, pusi pe fel de fel de afaceri...Printre cele mai frumoase repere istorice ale Istanbulului misuna tarabe portabile cu bucati de pepene (delicios pe o vreme insorita), porumb fiert sau copt (dupa gust), covrigi cu susan si tot felul de alte seminte, acadele, mere trase in zahar, etc...Nici la capitolul suveniruri turcii nu stau rau...vederile, ochisorii specifici aducatori de noroc, moscheele miniaturale, si tot felul de nimicuri pe care nici nu mi le mai amintesc iti taie calea permanent... Cum as putea sa uit pisicile vorbitoare, torcatoare, prietenoase, gata oricand sa se muleze pe piciorul turistilor, implorand putina atentie. Am declarat Istanbulul casa lor...

Despre salvari, esarfe de casmir cu ciucurasi, genti, articole din piele, inele oversized, cercei aidoma, colorati, clinchenitori, ademenitori, bratari zornaitoare pentru toate gusturile, coliere baroce, impletituri filigranate din aur de toate culorile, diamante ochioase, pietre semi sau ”foarte” pretioase:-) nu poate sa povesteasca mai cu foc decat renumitul Grand Bazaar. Aici negocierea este cuvantul de ordine, vanzatorii simtindu-se de-a dreptul ofensati daca nu intampina oarecare piedici in a-si vinde marfa la pretul cerut initial. Evident ca ochii mi-au cazut pe un inel al carui pret mi-a fost total inaccesibil chiar si dupa negocieri...mai precis, cu toata bunavointa, il puteam obtine la exorbitantul pret de 2500 euro. OK, next time:)) Recunosc, era absolut special, de la montura, piatra, fatete...Hmm...

Abordarile vanzatorilor m-au surprins la fiecare stand in parte. Deja cunoscutele ”Where are you from”-uri? erau completate de fraze in romana debitate dintr-o suflare: ”CefacibineHagiPopescuFilipescuIordanescu”...Asta era varianta standard pentru cumparatorii de origine romana:)) Minus: insistenta cu care te inconjurau de fiecare data cand iti manifestai cea mai mica forma de interes vizual asupra marfii...Sufocant!

Parcurile din Istanbul au cam aceeasi soarta - de bazar in aer liber. Am traversat unul dintre ele, m-am bucurat de zgomotele copilariei, am ras cu lacrimi de un puisor de turc (de maxim 2 anisori) care imita ritualul rugaciunii...Stiu, n-ar fi trebuit, dar imaginea era hilara (imaginati-va o mogaldeata cu funduletul in aer si capsorul lipit de iarba si veti intelege ce vreau sa spun), am incercat sa stau pe o banca (tentativa zadarnicita de un localnic dornic de conversatie...)

Deliciosul ”Tavuk Gogsu” merita un loc special...L-am descoperit la sfatul unei prietene si n-as putea spune ca este cel mai bun dar este, in mod cert, cel mai interesant ”dulce” pe care l-am savurat pana acum (varianta originala are in compozitie piept de pui). Trebuie neaparat incercat. Daca ar fi sa ma lansez intr-un ”laudatio” la adresa bucatariei turcesti n-as reusi sa epuizez subiectul si cu siguranta as fi nedreapta...Cataif, Turkish delight (varianta in lb.engleza a celebrului ”rahat”), serbet, baclavale, saraigli, ”mierosenii” ,cum le alint eu generic, iti lasa gura apa doar la simpla trecere in revista.
Piata Taksim, zona in care am locuit, e pitoreasca...iti iau ochii vitrinele colorate, targurile ad-hoc, hotelurile, din nou tarabele si reclamele, etc. Un punct de atractie al acestei piete il constituie tramvaiul ”usor”, care merge ”la pas”, nedezmintindu-si numele:)) Poti cobori oriunde ti se pare mai tentant...Spre exemplu la ”Pehlivan”(nu stiu daca sensul e acelasi:-)), pentru o delicatesa turceasca, sau la magazinele cu ”zdranganici” pentru un shopping rapid și nu foarte costisitor;)

Ultima, dar nu cea de pe urma, imagine fixata pe retina-mi este Bosforul, cu ambarcatiunile lui minunate si clipocirile lenese, linistite, atotstapanitoare. In Istanbul toate drumurile duc la el, dupa cum am constatat chiar din prima zi (prin infimele cunostinte de turca (ale mele) si de engleza (ale lor) dar printr-un limbaj comun, al semnelor). Minunat!

In sprijinul celor povestite, propun si cateva imagini, cu speranta ca am reusit sa surprind macar putin din farmecul acestui oras ”must see”.

Intre Gilles Apap, Mozart si râsul unei viori (postare din octombrie 2010)

Nu mi-a plăcut niciodată să încartiruiesc într-o părere, evident subiectivă, muzica, indiferent cărui stil, cărei epoci, cărui compozitor sau cărei interpretare ar aparține...Apare eterna intrebare..cui servește ea, în slujba cui ființează, cui se adresează? Un lucru este cert: muzica instigă, dezinhibă, alină, exhibă....Tovarăș de nădejde de-a lungul vremurilor, a servit drept manifest, revoltă mocnită (sau nu), născându-se, de cele mai multe ori, ca un răspuns... Orice epocă are muzica ei, afirmație care sună, din ce în ce mai des, peiorativ...Sau, altfel spus, orice epocă are muzica pe care o merită...

Revenind la Apap și la a sa cadenză, trebuie să recunosc că este de mare efect, într-un moment în care, în muzică, s-a cam spus tot (sau, cel puțin așa se crede)...El demonstrează că posibilitățile de abordare a poate celui mai mare clasic rămân, încă, infinite. Despre virtuozitatea interpretului n-aș vrea să vorbesc (deși e o condiție sine-qua-non în reușita unor astfel de subtilități).

Preț de câteva minute, ascultăm râsul unei viori...Apap zâmbește romantic, ca un trubadur al zilelor noastre (a se citi folkist), face un salt într-un foxtrot scurt, pentru a ateriza în cizme de cowboy într-un ”saloon”de sfârșit de secol...Ritmurile irlandeze fac o adâncă reverență în stilul lui ”Lord of the Dance”... In minutul 5 se încinge deja o horă....pentru ca, ulterior să glumească, efectiv, cu publicul....Vioara ”râde” hâtru...Revenirea gen menuet si finalul ”tipic”, ne reamintesc de unde a plecat:)) 

Cred că Mozart însuși s-ar fi amuzat copios!!! 

Personal, mi se pare îndrăzneț, nebun, fascinant, EXCELENT!!!

VOUĂ?

http://www.youtube.com/watch?v=VmjGDBWZZFw

Praga în imagini și cuvinte...mici (part 1) (postare din august 2011)

Un loc unic și special prin culoarea de poveste cu aer medieval, cu dale pietruite la tot pasul pe care mai răsună parcă și acum condurii domnițelor, cu străduțe minuscule și întortocheate pe care (deși pare incredibil) n-ai cum să te rătăcești, pentru că toate dau într-o piață mai mare, de unde poți ieși ușor la lumină, Praga surprinde permanent. Este generoasă cu toate gusturile, etalând, cu eleganță și rafinament deloc ostentativ, comori nebănuite. Istoria este la ea acasă, peste 4000 de obiective turistice, mai mult sau mai puțin amintite în ghidurile de specialitate, așteptând să fie descoperite. Fascinant este că fiecare clădire pe lângă care te poartă pașii (pentru că da, Praga este, eminamente, un oraș de promenadă!) are propria poveste, astfel că te trezești întrebând: ce reprezintă clădirea din dreapta?, în timp ce ea nu este neapărat gazda vreunei instituții, ci doar poartă peste vreme povestea familiei care a locuit-o în trecut. Vă invit, așadar, într-o incursiune prin Praga, așa cum mi s-a dezvăluit mie în cele câteva zile cât i-am fost musafir.

Dacă, în timp ce împachetam bagajul, trăgând cu ochiul la prognoza meteo și pe site-urile de călătorii - să nu care cumva să-mi scape vreun detaliu despre vacanța ideală în capitala Cehiei - aveam deja un plan destul de clar (aș putea spune ca la carte chiar) în minte, ajunsă acolo totul s-a legat, pur și simplu. Recunosc, am avut ajutoare de nădejde, cel puțin la fel de bine pregătite ca și mine, cu lecțiile sârguincios făcute (materiale printate de la Irina citire, cărțulii, idei, păreri ale împătimiților Pragăi, etc). Imediat ce am ajuns, am pornit într-un tur al orașului cu un ghid - metodă după care, sincer, nu mă dau în vânt, fiind o rebelă în dorința mea de a descoperi singurică fiecare străduță. Trebuie să admit că ne-a fost de un real folos, pentru că nebuloasa de clădiri, obiective, must-see-uri s-a ordonat pe dată, formându-ne deja o nouă strategie de abordare, în funcție de cartiere. Iată ce am surprins în goana de trei ore prin Praga. 

Apetitul fiindu-ne deja deschis, am hotărât să descindem la castelul praghez (Praszky hrad). Construit în secolul al IX-lea, actualmente reședința oficială a președintelui, districtul castelului cuprinde poate cele mai spectaculoase obiective turistice ale Pragăi, aici regăsindu-se Catedrala St. Vitus - copleșitoare - ,Biserica Sfântul Gheorghe - care găzduiește colecția de artă bohemiană a Galeriei Naționale, faimoasa alee Golden Lane (Strada din Aur), străjuită de căsuțele miniaturale ale negustorilor secolului al XVI-lea. Dar să le luăm pe rând: Catedrala St. Vitus, remarcabilă prin arhitectura inedită în stil gotic, specifică secolului al XIV-lea, este decorată la exterior cu scene și figuri grotești, vizibile de la sol, în interior vitraliile oferind un spectacol unic, ce nu trebuie ratat. Catedrala găzduiește mormintele regilor Bohemiei, fiiind cea mai importantă și vastă din întreaga țară.

Basilica Sfântul Gheorghe (Bazilika Sv. Jiří) - prezență austeră a pieței - a fost fondată de Vratislaus I al Bohemiei, în 920. Fațada barocă datează din secolul al 17-lea. Capela gotică dedicată Ludmilei de Bohemia și moaștele regilor Vratislav și Boleslaus II se regăsesc aici.  În prezent, bazilica găzduiește colecția de artă bohemiană a Galeriei Naționale pragheze și servește drept sală de concert.

Minunata alee Golden Lane (Zlata Ulicka) nu trebuie ratată, spectacolul oferit de cele 14 căsuțe miniaturale rămase fiind parcă desprins din poveștile cu pitici. Construite inițial cu un scop practic, acum ele reprezintă o artă în sine - în stil manierist -. La numărul 22 a locuit pentru o perioadă și scriitorul Franz Kafka - într-o căsuță albastră, specială prin simplitatea-i. Această străduță este, în același timp, paradisul amatorilor de suveniruri, care se pot aproviziona cu păpușele, marionete, magneți pictați manual, căni, obiecte din lemn și câte și mai câte.
Intrarea în palat amintește de celebrul Buckingham, deși este mai puțin spectaculoasă; același aer solemn le înfrățește, precum și seriozitatea de neclintit a gărzilor. 

Un loc aparte îl reprezintă mănăstirea Loreta construită în 1626-1627 de Giovanni Battista Orsi la dorința Katerinei Lobkovicz.
În drumul nostru către acest obiectiv, am intrat în câteva magazine unde am fost plăcut surprinse de amabilitatea localnicilor (într-unul dintre ele am probat pălării pe săturate și am plecat cu...bomboane din partea vânzătoarei, în altul, după ce am cumpărat câteva obiecte drăguțe, ne-am amuzat copios de ”Romanian bye” - vânzătorul insistând să afle cum să ne spună ”la revedere” în...română).

Plimbarea a continuat pe străduțele șerpuitoare, care urcă și coboară ca într-un carusel fascinant.

Puțin obosite, am luat tramvaiul 22 către Casa dansatoare (Dancing House, Dancing Building sau Ginger & Fred (Tančící dům) - concepută de arhitectul ceh Vlado Milunić, în cooperare cu arhitectul american Frank Gehry și finalizată în 1996. Absolut specială, casa le este dedicată celor doi dansatori, Fred Astaire și Ginger Rogers, încadrându-se perfect în combinația de stiluri baroc, gotic, art nouveau. Actualmente, clădirea este sediu de birouri. Mucaliții o mai numesc și ”Casa bețivă” (The drunk house).

Pentru că simt că se aglomerează impresiile despre Praga, m-am decis să le prezint pe rând. Suficient pentru azi, periplul praghez continuă în postările următoare :-) Vă las în compania imaginilor!

Praga în imagini și cuvinte...mici (part 2) (postare din august 2011)

De Casa Dansatoare ne-am despărțit cu greu (am tot pozat-o din toate unghiurile), însă întâlnirea cu următoarea clădire - Teatrul Național - ne-a consolat. Narodni divadlo reprezintă un adevărat simbol cultural al praghezilor, cele trei ansambluri care îl compun (operă, teatru, balet) oferind în fiecare stagiune spectacole diverse, de foarte bună calitate. Don Giovanni (W.A. Mozart), The Seagull (A. Cehov) și Cinderella (S. Prokofiev) fac parte din repertoriul curent al teatrului, alături de alte titluri la fel de sonore. Pentru turiști, Teatrul Național înseamnă și un important punct de reper, noi avându-l permanent în vedere, în raport cu celelalte obiective turistice. În ceea ce privește arhitectura, teatrul oferă la rându-i un adevărat spectacol, etalându-și cu mândrie cupola aurită, vizibilă în zilele însorite din aproape orice zonă a Pragăi.
 
Cu ocazia următoarei mele vizite în capitala cehă, voi avea - cu siguranță - bilet la operă. Din nefericire, Festivalul Verdi urma să se desfășoare în zilele imediat următoare plecării mele. Dar e un semn, cum îmi place să spun, că trebuie să revin!  Și ca să poposesc într-o zonă care-mi face deosebită plăcere, anume sfera culturală, vă voi mărturisi că Praga m-a surprins plăcut, având o intensă viață artistică. În majoritatea catedralelor muzeu (pe care le voi prezenta curând) au loc zilnic concerte de muzică clasică, repertoriul ales aparținând epocii baroce (cu predilecție) și clasicismului. Nu puteam să lipsesc de la un astfel de eveniment. Dacă încă din prima zi am fost asaltată cu diverse broșuri de prezentare ale manifestărilor artistice și eram într-o oarecare imposibilitate fizică de a le onora, selecția s-a făcut simplu: am primit un fluturaș care anunța nici mai mult, nici mai puțin decât o seară barocă (operă & dans). Cum relativ recent am descoperit acest nou drum pe care încerc să merg (sfera barocului în operă), nu mi-a fost greu să mă hotărăsc. O mică problemă am întâmpinat cu fetele, dar, după scurte negocieri (baroc versus shopping next day), totul s-a rezolvat mai mult decât mulțumitor. 

Iată-ne deci confortabil instalate în curtea unui vechi palat Clam - Gallas Palace pe numele lui, savurând olfactiv, vizual și auditiv un spectacol special creat cu ocazia evenimentului Carnevale Praha. Barocul a fost la el acasă, J.B. Lully, M. Marais, G.F. Handel, G. Bononcini, A.Vivaldi completându-se unii pe alții într-o feerie sonoră. Dacă amintesc și lumănările parfumate, șampania, decorul (simplu, însă de efect) sunt sigură că desăvârșesc atmosfera. Cei direct interesați pot afla mai multe detalii accesând următorul sitehttp://www.carnevale.cz/.
După cum spuneam mai sus, catedralele și bisericile ocupă un loc important în conturarea impresiilor pragheze. Am să încep prezentarea celor mai renumite cu preferata mea:

 1. Biserica Fecioarei din Tyn sau, mai simplu, Biserica Tyn (Týnský Chrám) - domină o parte a Pieței Vechi (Old Town Square), cele două turnuri ale sale putând fi văzute de pretutindeni. Exteriorul gotic și interiorul de factură barocă fac din această biserică o veritabilă bijuterie, impresionantă atât în lumina zilei, cât și seara. La o privire mai atentă, se poate observa asimetria celor două turnuri, caracteristică stilului arhitectural gotic, asimetrie ce reprezintă masculinul (Adam) și femininul (Eva). 

2. În imediata sa vecinătate se aflăCatedrala Sfântul Nicolae (St. Nicholas), una dintre cele mai frumoase catedrale în stil baroc. Melomanii probabil știu deja că W.A. Mozart a însuflețit orga din acest lăcaș, pe parcursul șederii sale în Praga.








3. Sts Cyril and Methodius Church este o altă prezență grandioasă care trebuie neapărat vizitată. M-a impresionat interiorul baroc, copleșitor, preocuparea excesivă pentru detaliu, spectaculozitatea. Gardul grădinii care o înconjoară este decorat cu statui întruchipând îngeri. 











De aici ne îndreptăm pașii către cartierul evreiesc, liniștit, cu un aer ușor trist, dominat de Sinagoga spaniolă. 

The Spanish Synagogue este specială, interiorul său fiind meticulos elaborat, în stilul islamic policrom, cu detalii aurite.
Cartierul evreiesc - simbol al oamenilor și al timpurilor - păstrează neștirbit aerul de legendă conferit de reprezentanții săi, precum Rabbi Löw, dar și de influența sa neîndoielnică asupra artei și culturii europene. Importante în acest sens sunt și numele lui Franz Kafka și Max Brod.

Statuia lui Kafka atrage turiștii ca mierea, fiind o adevărată provocare să-i poți face o poză înainte de a fi ”invadată”, fie că i se agață de picioare, fie că se așează la baza postamentului...
Jaroslav Rona, creatorul acestei sculpturi, spune că a avut ca sursă de inspirație însăși lucrarea lui Kafka  "Description of a Struggle".








Comunitatea evreiască a fost una dintre cele mai semnificative din Bohemia înainte de Holocaust. 

Cartierul din Praga este singurul care nu a fost distrus în timpul acestuia. Scurta incursiune prin istoria acestor oameni se poate finaliza cu vizitarea Cimitirului evreiesc. Recunosc că nu am avut starea necesară unei astfel de vizite, mai ales că, așa cum am spus, întreaga atmosferă din cartierul evreiesc mi s-a părut tristă, dureroasă, dar demnă. Așa ca ei...


Despre istorie, poduri, turnuri, piețe, străduțe lăturalnice, restaurante și magazine vă povestesc în detaliu în partea a 3-a. Pe curând!