vineri, 16 ianuarie 2015

Călătorind printre stele

Note to everyone: textul de față nu este o cronică - e doar efectul (consemnat) al unui film Science Fiction de calitate, cu o distribuție pe măsură, precum Matthew McConaughey – în rolul principal – Anne Hathaway, Jessica Chastain, Matt Damon (pe lista mea de favoriți odată cu filmul The talented Mr. Ripley – unde este magistral), John Lithgow, Michael Caine. 
Nefiind un fan al genului, deși Atlasul Norilor, Avatar, Matrix, Dune, Războiul stelelor, Inception, In time și serialul Star Trek – the next generation mi-au dezvăluit pe parcursul anilor un univers spectaculos, sunt destul de reticentă (ca să nu spun ”pierdută”) când vine vorba despre gravitație, spațialitate, relativitate, atemporalitate asezonate din plin cu zgomote, imagini apocaliptice, creaturi ciudate și alte avataruri – stil.
Dar iată-mă angajată (timp de trei ore) în călătoria stelară (Interstellar):
Acțiunea se petrece în viitorul apropiat, în care o criză agricolă îi obligă pe oameni să renunțe la tehnologie și explorarea universului, pentru a se concentra pe supraviețuire, care - în acest caz - înseamnă agricultura. Un fost pilot NASA, Cooper (Matthew McConaughey), văduv și tată a doi copii, este acum un fermier a cărui misiune este de a cultiva singura plantă care nu a murit încă: porumbul. Chiar și în aceste condiții, Cooper încă nu-și poate lua gândul de la explorarea Universului. În scurt timp, acesta ajunge să se întâlnească cu un fost coleg, profesorul Brand (Michael Caine) și îi este oferită șansa de a-și potoli setea de explorare, în lumina noilor date despre situația omenirii pe această planetă. Cooper va trebui să-și părăsească familia și să se îmbarce într-o călătorie interstelară pentru a găsi omenirii o nouă planetă.”
În plan ideatic, filmul jonglează cu teme precum sfârșitul iminent al omenirii (prin înfometare și poluare), lupta permanentă de supraviețuire și încercarea de a descoperi o alternativă a acestei lumi. Spiritul de sacrificiu și dragostea – singura capabilă să conecteze și să transcendă spațiul și timpul, să mute sori și stele – umanizează, apropie și îndulcesc, întrucâtva, cromatica întregii pelicule: nuanțele reci – alb, gri, albastru, negru – se suprapun și se succed amețitor în imagini spectaculoase. Din punct de vedere al efectelor speciale, Interstellar nu este copleșitor (deși în IMAX 2D surprizele vizuale nu lipsesc).
Christopher Nolan propune, fără îndoială, o călătorie fascinantă spre a cărei decelare     s-a lăsat condus de oameni de știință, fizicieni, matematicieni. Tocmai această preocupare a regizorului promite (și permite) o experiență extrem de REALĂ (păstrând, evident, proporțiile). Nu ne aflăm în fața unui blockbuster tipic hollywoodian. Familiarizarea a priori cu doar câteva noțiuni de bază precum singularitatea spațiului, gaura neagră, anomalii gravitaționale, spațiu cvintidimensional(?) asigură o mai bună înțelegere a filmului.
M-au mai surprins plăcut numele navei – deloc întâmplător ales – Endurance – atenția pentru detalii, umorul (prezent permanent, chiar și în momentele de maxim suspans) și legătura dintre personaje.
În final, zăbovesc puțin asupra lumii sonore și, ca să înțelegeți la ce mă refer, vă propun un experiment: pe parcursul filmului, închideți puțin ochii și lăsați-vă purtați numai de sunete. Efectul este copleșitor. Hans Zimmer nu asigură doar un fundal muzical, ci creează un univers FABULOS. Evident, cunoscătorii știu că Zimmer nu este la prima ”abatere”, el compunând muzica a peste 150 de filme (ex. The Lion King – 1994, Crimson Tide – 1995, The Thin Red Line – 1998, Gladiator – 2000, The last Samurai – 2003, The Dark Knight – 2008, Inception – 2010, 12 Years a Slave – 2013).
Pentru implacabilul, mocnitul, magmaticul sunet de orgă în crescendo din Interstellar, propun spre exemplificare Day One Dark:

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Laur sau cartea care te ține în brațe


Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi. 
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem. 

Așa se încheie acest roman pe care l-am primit cu înghițituri mici, ca pe o sfântă împărtășanie. Nu, nu ne aflăm în fața unui text religios, deși din puritatea, blândețea și firescul lui transpare permanent o anumită religiozitate.
Laur trăiește, palpită. Fiecare capitol mustește de o viață proprie. Cartea cunoașterii. Cartea renunțării. Cartea drumului. Cartea liniștii sunt - în sine - etape ale devenirii. Brațe ale unei cruci purtate cu demnitate și seninătate prin lume. Un parcurs deloc lin, marcat de evenimente triste, de bucuria binelui împărtășit, de îngăduința de a iubi și de a fi iubit, despre binecuvântarea prieteniei și despre infinita înțelegere a naturii umane. 
Laur este cartea care te ține în brațe și-ți leagănă sufletul obosit, mâna răcoroasă de pe frunte, mirosul crud al mirodeniilor sfinte, elixirul din flori roșii-galbene cu frunze albe, frunze de arțar și planta Enoh, rășină de cedru amestecată cu miere și sare, leacul neliniștilor simțite dar nemărturisite, viața scrijelită pe gramotele de mesteacăn, promisiunea mântuirii.
Istorie, povești dense, cu miez, personaje desprinse dintr-o lume în care timpul este supus unor cu totul alte coordonate și un personaj central, călăuzitor, care mărturisește: am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite. Ce avem în comun eu și copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele, și de aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți. 
Evgheni Vodolazkin (http://www.romlit.ro/evgheni_vodolazkin__laur) este o revelație. Laur - o bucurie imensă (pe care - mărturisesc în final - mi-a înlesnit-o Ioana. Mulțumiri:-).

duminică, 4 ianuarie 2015

"Dacă poți privi, vezi. Dacă poți vedea, observă." (Cartea sfaturilor)


Eseu despre orbire este genul de roman care ți se prinde în faldurile memoriei și refuză să se mai desprindă. Jose Saramago are luciditatea omului pe care nimic nu-l poate surprinde, iar călătoria propusă de el într-o lume oarbă nu este altceva decât un drum inițiatic, acela al căutării unor înțelesuri cu mult mai profunde (a căror importanță ne-a scăpat - dacă vom fi decelat-o vreodată -  demult). 
Într-un oraș anonim, oamenii își pierd, rând pe rând, vederea, în urma unei epidemii care provoacă orbirea. Reacția celor din conducere este să-i izoleze pe bolnavi, ca pe niște rebuturi a căror prezență nu poate decât să tulbure bunul mers al societății. Într-un mod cu totul misterios, singura neatinsă de boală este soția medicului. Ochiul vigilent, scrutător, treaz, al întregului oraș, condamnat să asiste la dezintegrarea, dezumanizarea și ororile întruchipate de tabloul uman devine această femeie. Povara vederii este mult mai greu de îndurat decât chinul deja omogenizant al orbirii. Câinele lacrimilor se apropie de ea, știa întotdeauna când e necesar, de aceea soția medicului se agăță de el, nu că n-ar fi continuat să-și iubească bărbatul, nu că n-ar fi ținut la toți cei de aici, dar, în momentul acela, sentimentul ei de singurătate a fost atât de intens, atât de insuportabil, încât i se păru că nu poate fi mângâiată decât de strania sete cu care câinele îi sorbea lacrimile. 
Personajele care populează lumea atinsă de epidemie sunt dintre cele mai variate (medicul, soția medicului, taximetristul, băiatul strabic, tânăra cu ochelari negri), diversitate care se pierde însă în balta unificatoare a orbirii. Marea de alb, în care se afundă treptat, le șterge orice urmă a unicității. Nu întâmplător, orașul în care locuiesc nu are nume, iar ei, oamenii, sunt nenumiți. Pojghița normalității este atât de subțire, încât - printr-un capricios joc al hazardului - cel vânat poate deveni oricând vânător. Lumea asta amorțită și scurt-circuitată de prea multă strălucire poate fi chiar a ta. Medicul, soția medicului, tânăra cu ochelari negri poți fi chiar tu. Așa-i că deja ți-e frică să închizi ochii? Teama paralizantă de a nu te cufunda și tu în neagra lumină orbitoare își desfășoară tacticos mantia. Este doar o problemă de timp...
Eseu despre orbire este - așa cum spuneam la început - extrem de invaziv. Nu apaține acelor cărți pe care le citești detașat. Te înghite cu totul, făcându-te una cu povestea, inducându-ți fizic fiorii reci ai spaimei, ai neputinței, ai micimii în fața unei realități incontrolabile.
Inițiativa de a ecraniza acest roman mi s-a părut pe cât de îndrăzneață, pe atât de lăudabilă, filmul fiind extrem de bine realizat (cu o distribuție de excepție: Julianne Moore, Mark Rufallo, Gael Garcia Bernal, Danny Glover. Regia: Fernando Meirelles, anul apariției 2008). 
Puteți (re)vedea acest film aici: 

Recenzia de față vine cam târziu. Am simțit pur si simplu impulsul de a redeschide astăzi Eseu despre orbire și de a scrie câteva cuvinte. Când am citit-o prima dată nu am reușit. Se pare că rămăsese cumva ca o datorie...

vineri, 2 ianuarie 2015

Lina Vasta - nonagenara cu voce de înger


De aproximativ o oră o ascult, cu sufletul la gură. 
Claritate, profunzime, frazare, inteligență și muzicalitate - sunt doar câteva dintre calitățile acestei soprane care, la peste 90 de ani, cântă senzațional! 
Am vrut să alfu mai multe...Internetul este însă destul de sărac în informații despre Lina Vasta, dar, accesând arhiva cotidianului La Repubblica (12 iunie 2008), iată ce am descoperit:

Cele trei vieți ale Linei Vasta 

Prima: marea scenă, unde, după ce a urmat lecții de canto cu Giannina Arangi Lombardi, își începe cariera de soprană lirico-lejeră. Traviata și Lucia di Lammermoor sunt piesele forte ale repertoriului său, ea mărturisind că publicul o admira nu doar pentru vocalitatea de excepție, dar și pentru interpretarea rolurilor. Pentru emoțiile transmise. Fără emoție, opera nu există!
A doua: Casa artiștilor "Giuseppe Verdi" di Milano (http://www.casaverdi.org/it/index.html) unde Lina Vasta continuă să cânte. Primeam mulți vizitatori, pentru care organizam mici concerte: o dată au venit niște japonezi care, fiind atât de fascinați de vocea mea, mi-au propus să cânt chiar în Japonia. La vârsta mea? 
Pentru mai multe amănunte privind activitatea/viața sopranei și a rezidenților Casei Verdi, vă invit să urmăriți acest documentar: 
Ani întregi, Lina Vasta tace. 
În cadrul Festivalului Oltrarno Atelier, soprana este invitată să interpreteze pagini de A. Boito, V. Bellini, G. Puccini, fiind acompaniată la pian de Diego Mattiello. 
A treia: M-am căsătorit cu un dirijor care, deși ar fi putut să mă ajute în carieră, fiind îngrozitor de gelos, mi-a propus o viață de familie. Personal nu-i cred pe cei care afirmă că maternitatea și cariera pot conviețui. Așadar, am renunțat la cântat foarte repede. Poate și din acest motiv vocea mea este atât de bine conservată. Este într-adevăr vorba despre tehnică, dar și de o predispoziție naturală.
Din viața de artistă îi lipsesc foarte mult călătoriile. De mică mi-am fixat un obiectiv: să mă plimb prin lume. Am fost foarte aproape...
La Teatro Alla Scala soprana merge rar: Cântăreții nu prea mai contează, pentru că se supun precum soldații ordinelor dirijorilor. 
(Adaptarea articolului îmi aparține și mărturisesc că mi-aș fi dorit să fie redat în întregime). 

Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă propun, în final, câteva înregistrări cu Lina Vasta:

1. Senza mamma - Suor Angelica - G. Puccini

2. Addio del passato - La Traviata - G. Verdi 





joi, 1 ianuarie 2015

Despre bucuria (muzicală) a primei zile din an


Tradiționalul Concert de Anul Nou de la Viena a împlinit 75 de ani. Rafinament, bun gust, efervescență, eleganță, profesionalism. Zâmbete. Șampanie. Clinchet vesel. Alternanțe de ritm și stări. Melancolie. Speranță. Și bucurie - infinita bucurie de a face muzică.

O scurtă istorie...


Programul include întotdeauna lucrări aparținând familiei Strauss - Johann Strauss I, Johann Strauss II, Josef Strauss și Eduard Strauss - cărora li se adaugă, anual, diverse creații ale altor compozitori austrieci (precum Joseph Hellmesberger Jr., Joseph Lanner, Wolfgang Amadeus Mozart, Emil von Reznicek, Franz Schubert, Franz von Suppe, Karl Michael Ziehrer). Polci, mazurci, valsuri și marșuri introduc auditoriul într-o lume de basm. Hiturile concertului sunt vasul Dunărea Albastră și Marșul Radetzky (pe parcursul căruia publicului i se permite participarea activă, aplauzele dirijate fiind îndelung așteptate).



În ceea ce privește locația, concertul se desfășoară în renumita Großer Saal a Musikverein, încă din anul 1939. 
Primul concert a fost dirijat de Clemens Krauss. Din 1959, ORF transmite în direct acest eveniment, televiziuni din întreaga lume alăturându-i-se ulterior. 

Dintre personalitățile marcante care au stat la pupitrul dirijoral al Filarmonicii din Viena  fac parte: Clemens Krauss, Josef Krips, Willi Boskovsky, Lorin Maazel, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Carlos Kleiber, Zubin Mehta (inclusiv în acest an), Riccardo Muti, Nikolaus Harnoncourt, Seiji Ozawa, Mariss Jansons, Franz Welser-Moest, Daniel Barenboim. 


Zubin Mehta despre Concertul de Anul Nou și atmosfera unui oraș special:
https://www.facebook.com/video.php?v=778979048846573&set=vb.320213934723089&type=2&theater

Mai multe detalii privind acest eveniment pot fi obținute accesând următorul site: