Eseu despre orbire este genul de roman care ți se prinde în faldurile memoriei și refuză să se mai desprindă. Jose Saramago are luciditatea omului pe care nimic nu-l poate surprinde, iar călătoria propusă de el într-o lume oarbă nu este altceva decât un drum inițiatic, acela al căutării unor înțelesuri cu mult mai profunde (a căror importanță ne-a scăpat - dacă vom fi decelat-o vreodată - demult).
Într-un oraș anonim, oamenii își pierd, rând pe rând, vederea, în urma unei epidemii care provoacă orbirea. Reacția celor din conducere este să-i izoleze pe bolnavi, ca pe niște rebuturi a căror prezență nu poate decât să tulbure bunul mers al societății. Într-un mod cu totul misterios, singura neatinsă de boală este soția medicului. Ochiul vigilent, scrutător, treaz, al întregului oraș, condamnat să asiste la dezintegrarea, dezumanizarea și ororile întruchipate de tabloul uman devine această femeie. Povara vederii este mult mai greu de îndurat decât chinul deja omogenizant al orbirii. Câinele lacrimilor se apropie de ea, știa întotdeauna când e necesar, de aceea soția medicului se agăță de el, nu că n-ar fi continuat să-și iubească bărbatul, nu că n-ar fi ținut la toți cei de aici, dar, în momentul acela, sentimentul ei de singurătate a fost atât de intens, atât de insuportabil, încât i se păru că nu poate fi mângâiată decât de strania sete cu care câinele îi sorbea lacrimile.
Personajele care populează lumea atinsă de epidemie sunt dintre cele mai variate (medicul, soția medicului, taximetristul, băiatul strabic, tânăra cu ochelari negri), diversitate care se pierde însă în balta unificatoare a orbirii. Marea de alb, în care se afundă treptat, le șterge orice urmă a unicității. Nu întâmplător, orașul în care locuiesc nu are nume, iar ei, oamenii, sunt nenumiți. Pojghița normalității este atât de subțire, încât - printr-un capricios joc al hazardului - cel vânat poate deveni oricând vânător. Lumea asta amorțită și scurt-circuitată de prea multă strălucire poate fi chiar a ta. Medicul, soția medicului, tânăra cu ochelari negri poți fi chiar tu. Așa-i că deja ți-e frică să închizi ochii? Teama paralizantă de a nu te cufunda și tu în neagra lumină orbitoare își desfășoară tacticos mantia. Este doar o problemă de timp...
Eseu despre orbire este - așa cum spuneam la început - extrem de invaziv. Nu apaține acelor cărți pe care le citești detașat. Te înghite cu totul, făcându-te una cu povestea, inducându-ți fizic fiorii reci ai spaimei, ai neputinței, ai micimii în fața unei realități incontrolabile.
Inițiativa de a ecraniza acest roman mi s-a părut pe cât de îndrăzneață, pe atât de lăudabilă, filmul fiind extrem de bine realizat (cu o distribuție de excepție: Julianne Moore, Mark Rufallo, Gael Garcia Bernal, Danny Glover. Regia: Fernando Meirelles, anul apariției 2008).
Puteți (re)vedea acest film aici:
Recenzia de față vine cam târziu. Am simțit pur si simplu impulsul de a redeschide astăzi Eseu despre orbire și de a scrie câteva cuvinte. Când am citit-o prima dată nu am reușit. Se pare că rămăsese cumva ca o datorie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu