joi, 26 februarie 2015

Lady Sound of music


Dacă cineva mi-ar fi spus - la un moment dat - că voi posta pe blog impresii despre Lady Gaga, aș fi râs ca de o glumă bună. Recunosc, toate bad romance-urile ei și încercările disperate de a șoca cu orice preț nu au făcut decât să mă țină departe de fenomenul Gaga, ușor previzibil și overrated după Madonna. Surpriza de la decernarea Premiilor Oscar a fost însă uriașă. Am apreciat în mod special transformarea vocală, naturalețea și firescul în abordarea unei partituri incomode, determinarea și munca (înțeleg că s-a pregătit intens pentru acest rol). Cert este că, indiferent de manieră, lady Gaga continuă să surprindă. I-a ieșit și de această dată, însă la modul extrem de plăcut. Publicul clasic a fost câștigat pe deplin. De la ra-ah, roma-ma, Gaga ga-ga, această lady a fost caught in an artistic bliss. Pentru curaj și schimbarea (temporară) permiteți-mi să o numesc pe Gaga, oh-la-la,  Lady Sound of music.


Gaga BEFORE

& AFTER







duminică, 15 februarie 2015

Istanbul sau cartea fericirii


Îmi dau seama că Istanbulul, în care m-am născut și mi-am petrecut întreaga viață, se confundă incontestabil cu destinul meu, la fel ca trupul, de care m-am convins singur că nu trebuie să mă plâng (preferam să fiu mai robust și ceva mai arătos!) astfel își începe pledoaria Orhan Pamuk în Istanbul. Amintirile și orașul. O adevărată declarație de dragoste (Sunday Times) închinată unui loc special, misterios, profund, melancolic, contrastant, diferit. 
Respectul aproape religios pentru familie - pe vremea aceea credeam că rostul pianelor se lega de etalarea fotografiilor înrămate (...)Toate suprafețele orizontale din camera de zi și din salonul bunicii erau înțesate de fotografii înrămate, de diferite mărimi, sentimentul de apartenență și dulcea tihnă a fericirii - mesele acelea cu multă lume, glumele schimbate de comeseni, râsetele unchiului, amețit de rachiu sau vodcă, sau ale bunicii, stimulată de berea din care abia gustase mă făceau să simt că viața din afara ramei era cu mult mai amuzantă și, totodată, îmi dădeau iluzia că fericirea reprezenta sentimentul de încredere împărtășit cu o familie, cu un grup de oameni, fascinația unui oraș creionat în lumini și umbre -  am perceput Istanbulul copilăriei mele ca pe un loc bicolor, asemenea fotografiilor în alb - negru, cufundat în semi-întuneric, plumburiu, Bosforul atotstăpânitor, martor mut al unui trecut tumultuos - pentru mine, Bosforul este o nesfârșită sursă de bine și de optimism, care aduce sănătate, care lecuiește (...) Viața nu are cum să fie atât de rea, mă gândesc uneori. În definitiv, te poți duce să te plimbi pe malul Bosforului.
- zăpezile - pentru că orașul mi se părea mai frumos sub stratul de nea, orașul ca o imensă inimă pulsând când molcom, măsurat, când haotic, în ritmul puhoaielor de oameni care trec (pe podul Galata), în straie a căror culoare nu se poate distinge niciodată, șterse, gri, de culoarea umbrei,  hüzün-ul istanbulez, cuvânt atât de dens și cuprinzător, aproape intraductibil, al cărui sens se află la confluența dintre tristețe și melancolie - Istanbulul își poartă hüzün-ul nu ca pe o <boală trecătoare> sau ca pe o <suferință abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm>, ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opțiunii sale - cei patru scriitori melancolici și singuri (Yahya Kemal, Reșat Ekrem Kocu, Tanpinar, Abdülhak Șinasi Hisar), cartierele mărginașe cu propria poveste demn-tânguitoare, stranietatea arhitecturii, edificiile vechi și solide, precum Sfânta Sofia, moscheile Süleymaniye, Yavuz Sultan Selim și Beyazit care emană aceeași idee de frumusețe ca atunci când au fost zidite, pasiunea pentru pictură - descoperită, nu atât de dragul artei în sine, cât din dorința de a surprinde și reda cât mai fidel orașul umbrelor, discuțiile cu mama - vorbele ei ascundeau o viziune mai profundă, care mă rănea pentru că o împărtășea și ea, și poate că de aceea voiam să ne războim.
Un roman-frescă, viu, paradoxal, pitoresc, în același timp, însă, ermetic, retras, melancolic, unduitor, asemeni valurilor Bosforului. 
Hotărât lucru, pentru mine Orhan Pamuk înseamnă Muzeul inocenței, însă delicatețea, firescul și obiectivitatea (da!) prin care descrie o lume atât de diferită în paginile căreia m-am aflat cândva și eu, în calitate de turist, m-au convins să redescopăr Istanbulul prin ochii săi. 

duminică, 8 februarie 2015

Modernitate, stil și vocalitate în Lucia di Lammermoor @ Bayerische Staatsoper


O regie modernă, care plasează acțiunea în America anilor '50 - '60, cu un decor de film hollywoodian și costume desprinse din paginile revistelor de modă ale vremii, totul perfect asezonat cu politicul și convențiile unei societăți bine ancorate în realitate, poate că nu mai constituie o noutate pentru obișnuiții teatrelor lirice. Abordarea, însă, da. 

Încă de la prima apariție, Diana Damrau (în rolul titular) surprinde prin asemănarea izbitoare cu Meryl Streep (faptul că i se spune astfel în lumea operei este deja de notorietate). Din acel prim moment am știut că se va apropia, ca intensitate, de forța, dramatismul și veridicitatea jocului celebrei actrițe. Nu doar asemănarea fizică, ci mai ales inteligența și versatilitatea Dianei Damrau m-au îndreptățit să folosesc și eu ”eticheta” presei. 
Regnava nel silenzio - aria premonitorie din primul act  - înfățișează deja un personaj complex, a cărui vocalitate este permanent încărcată de sens și nuanțe. Obișnuită fiind cu interpretări standardizate (curat redate, spectaculoase, poate, din punct de vedere tehnic, dar atât!), așteptam mai mult. Și am primit! Diana Damrau nu rămâne în sfera propriilor sunete, ci le îmbracă elegant cu suflet și - repet - inteligență. Tehnica specifică bel-canto-ului este extrem de dificilă și solicitantă, Donizetti antrenând pe parcursul acestei partituri întreg registrul vocal (de la note grave, profunde, până la acute stratosferice). Damrau reușește să depășească tehnicul și să creeze caracterial, în maniera unei adevărate artiste.
Construcția Luciei nu se oprește, dimpotrivă, crește constant și în momentele de ansamblu. Apogeul este atins, evident, în aria nebuniei - Il dolce suono (actul al III-lea). Regia (semnată de Barbara Wysocka) este, din fericire, de partea interpretei. Înconjurată de cor, Lucia are la dispoziție o mașină, un microfon cu stativ și un revolver. Jocul intens cu acesta din urmă este spectaculos, revolverul devenind când dușman, când mâna tandră a iubitului, momentele de spaimă alternând cu cele de maximă senzualitate. Damrau dezvoltă întregul spectru de trăiri, trecând dibace de la râs isteric și furie, la extaz, înfățișând publicului drama cutremurătoare a personajului. În periplul său vocal este secondată de un instrument rar întâlnit în orchestrele moderne (dar prevăzut, inițial, în partitură) - glass harmonica - a cărui puritate timbrală se potrivește excelent cu sunetele de cristal ale sopranei. Pianissimele Dianei Damrau și staccato-urile păreau desprinse din muzica sferelor.
Întreaga distribuție a spectacolului din această seară (8 februarie 2015) de la Bayerische Staatsoper a fost perfect echilibrată:
Lord Enrico Asthon - Dalibor Jenis
Edgardo di Ravenswood - Pavol Breslik
Arturo - Emanuele D'Aguanno
Raimondo - Georg Zeppenfeld
Alisa - Rachael Wilson
Normanno - Dean Power
Despre Kirill Petrenko - aflat la pupitrul dirijoral - se spune că este extrem de empatic în lucrul cu soliștii, fapt ce s-a putut, cu siguranță, vedea și simți. 
Încrezătoare în propriile forțe, Damrau afirmă că Lucia di Lammermoor a fost unul dintre cele mai mari/importante roluri ale sale de debut. L-a intrepretat la Metropolitan Opera în 2008 și la Munich's Philharmonie Gasteig în 2013.

Un spectacol cu totul aparte și Diana Damrau - o artistă care mi-a revoluționat clasamentul Luciilor di Lammermoor https://www.youtube.com/watch?v=kyX-2_KiQSU

Mai multe despre ea: http://diana-damrau.com/ 

Birdman (or The Unexpected Virtue of Ignorance)



Dacă aduni laolaltă nume precum Alejandro González IñárrituMichael KeatonZach GalifianakisEdward NortonAndrea RiseboroughAmy RyanEmma Stone, Naomi Watts, spui o poveste (având la bază un "clasic" - Raymond Carver) 
și-ți plasezi acțiunea în cruda (însă halucinanta) lumină a reflectoarelor hollywoodiene, drumul către un film de succes este (aproape) asigurat. Dacă aduci în discuție și problema celebrității, a drogului numit faimă și pigmentezi totul cu scene pline de umor (din acela care șfichiuiește, însă) șansele de reușită cresc considerabil.
În pragul depresiei cauzate de cronicile defavorabile și declinul comercial iminent, Riggan (Michael Keaton) - se luptă cu imposibilitatea de a accepta că e dependent de dulcea otravă a notorietății. Îmbătat de succesul obținut cu ani în urmă, actorul se trezește confruntat cu o normalitate mult schimbată, în care rețelele media și reality-shows dețin controlul. Într-o lume în care celebritatea se măsoară în vizualizări pe Facebook/Twitter și în prezențe (de cele mai multe ori penibile) televizate, Riggan nu-și mai găsește rostul, fiind obligat să se reinventeze. Filmul surprinde exact acest moment al renașterii, rebrand-uirii, reconstrucției imaginii și stimei de sine. 
Registrul grav-serios abordat de Iñárritu în 21 de grame, Babel și Biutiful este sensibil schimbat în Birdman, umorul negru și dialogurile suprapuse aratând o altă față a regizorului. Vorbind despre replici, o muzică specială susține ca un ison pulsația filmului. Pasajele orchestrale, vocal-simfonice și obsedantele momente de jazz - drumming imprimă atmosferei stranietate, ambiguitate și neliniște. 
Un film de pus pe listă, pe care pariez  în cursa pentru Oscar. 

Interviul lui Michael Keaton - publicat în The Guardian - merită citit:
http://www.theguardian.com/film/2014/dec/18/michael-keaton-interview--on-his-career-before-birdman-im-shocked-and-thankful-that-ive-gotten-away-with-everything

miercuri, 4 februarie 2015

Strada dughenelor întunecoase


Cum ar fi să te trezești într-o dimineață deconectat de propriul trecut? Să deschizi o nouă filă, pustiitor de albă, pe care să încerci să rescrii versiuni ale unei vieți pe care o știai a ta, dar care acum îți este total necunoscută? Să retrăiești frânturi de imagini, întâlniri, discuții, să simți în nări parfumuri familiare, să tresari la vederea unor străduțe prăfuite și să murmuri în neștire versurile unui cântec auzit cândva demult. Să-ți legi strâns existența de fire invizibile, care te poartă spre ceva ce nu (mai) poți controla?
Povestea lui Guy Roland, aflat în căutarea propriei identități, propune o incursiune într-o astfel de lume, a umbrelor, a îndoielii, a unor vieți deja trăite, a unui trecut regăsit în poze șterse de vreme, în bălțile de lumină pe care le formau razele soarelui pe covorul de lână albă, în șipcile parchetului și masa dreptunghiulară și manechinul vechi care fusese al lui "Denise", în copertele cărților...
Sunt ferestrele mari, luminate de la fostul bloc al lui Zaharoff pe Avenue Hoche și frazele dezlânate ale lui Wildmer și numele, cel purpuriu și scânteietor de "Rubirosa" și cel palid de "Oleg de Wrede" și alte amănunte impalpabile - însăși vocea lui Wildmer, răgușită și aproape de neauzit - toate astea sunt elementele care îmi servesc drept fir al Ariadnei. Într-adevăr, un drum labirintic, confuz, pe alocuri înspăimântător, un întreg mecanism ale cărui piese complicate refuză să-și găsească rezolvare, un război personal, profilat pe fundalul celui real, vieți haotic întrepătrunse.
Ce (ne) mai rămâne, în fond? Hotărât lucru, totul se sfârșește în cutii de ciocolată sau de biscuiți. Sau de țigări. 
Strada dughenelor întunecoase este o carte care se referă la Ocupație, dar nu e deloc realistă. Am folosit numele unor oameni reali pe care i-am observat în copilărie, dar cartea e concepută ca un vis. Mereu m-a preocupat amnezia, temă tratată în literatură de Giraudoux sau Anouilh și care m-a impresionat mai ales în filmele noirs americane. (Patrick Modiano - Liberation, 2013)

În final, un da categoric pentru această carte care, aparent ermetică, surprinde prin plasticitatea scriiturii, prin aerul nostalgic pe care îl degajă filă cu filă și prin neliniștea pe care o transmite, țintuindu-te (captiv) într-o (i)realitate incomodă.



duminică, 1 februarie 2015

Bărbați fără femei


Pe Haruki Murakami îl iubești sau nu. Dar, dacă te-ai lăsat furat de fetișurile sale, de lumile lui paralele, de jongleria magistral - subtilă dintre real și acel spațiu altfel (doar al său), atunci - cu siguranță - vei savura ca pe-o băutură fină, relaxantă, Bărbați fără femei. Să fi contribuit oare ploaia, cafeaua de dimineață, pernele pufoase și jazz-ul în surdină (https://www.youtube.com/watch?v=KuF90FdFNCE) la starea de bine transmisă de carte? Probabil. 

În Bărbați fără femei se regăsesc frânturi, cioburi neregulate ale oglinzii misterioase Murakami. Dacă te aștepți să-l reîntîlnești pe autor ca în Dans, dans, dans, Pădurea norvegiană sau în Kafka pe malul mării vei fi ușor dezamăgit, deși leitmotivele scriiturii sale transpar pe parcursul celor șapte povestiri: Drive my car, Yesterday, Organul independent, Șeherezada, Kino, Samsa îndrăgostit, Bărbați fără femei. În plus, există muzică, pentru că ne aflăm în fața unei cărți cu sonor. Fiecare poveste are propriul refren, fie Beatles, ritmuri de jazz (Art Tatum, Teddy Wilson, Vic Dickenson, Buck Clayton) fie muzică de lift (Percy Faith https://www.youtube.com/watch?v=tSsiS-v6_6M, Francis Lai, 101 Strings, Paul Mauriat, Billy Vaughn). O muzică vintage, cu accente prăfuite de nostalgie, cu trăiri ferecate în fiecare notă, purtătoare de lumini și umbre - reflectate meticulos de oglinda-stil Murakami. 
În fond, dialogul Misaki - Kafuku (din Drive my car) 
Misaki: Nu vi s-a întâmplat niciodată să nu mai vreți să vă întoarceți la propriul sine?
Kafuku: Păi, în altă parte nu am unde să mă întorc...
generează seria dilemelor, blocajelor, angoaselor, jumătăților de răspuns prezente în toate celelalte povestiri. Singurătate, sexualitate, gelozie, pierderi, regăsiri, despărțiri - nimic nu este omis, personajele defilând la braț cu propriii demoni. 
Kino nici nu-și mai dădea bine seama ce înseamnă fericirea. Nu mai percepea clar nici alte senzații, precum durerea și furia, disperarea și resemnarea. Inima lui își pierduse profunzimea și greutatea și tot ce putea face, cu chiu, cu vai, era să-i clădească un loc de care s-o lege strâns, ca nu cumva s-o ia din loc, cu pași nesiguri. 
Ca să destram puțin vraja, închei prin a spune că - deși se simte destul de puternic izul comercial - la fel ca și În noapte - povestirile lui Murakami merită atenție, fie și doar ca o repetiție a temelor/temerilor sale, prezentate într-o manieră, să admitem, mai digerabilă. 

Despre lumea lui Murakami sunt multe de spus, iar - dacă nu ați vazut deja documentarul - Haruki Murakami: In Search of this Elusive Writer, BBC, 2003 - vi-l recomand https://www.youtube.com/watch?v=NI6LyqO9i8Y.