Istanbul sau cartea fericirii

Îmi dau seama că Istanbulul, în care m-am născut și mi-am petrecut întreaga viață, se confundă incontestabil cu destinul meu, la fel ca trupul, de care m-am convins singur că nu trebuie să mă plâng (preferam să fiu mai robust și ceva mai arătos!) astfel își începe pledoaria Orhan Pamuk în Istanbul. Amintirile și orașul. O adevărată declarație de dragoste (Sunday Times) închinată unui loc special, misterios, profund, melancolic, contrastant, diferit. 

Respectul aproape religios pentru familie - pe vremea aceea credeam că rostul pianelor se lega de etalarea fotografiilor înrămate (...)Toate suprafețele orizontale din camera de zi și din salonul bunicii erau înțesate de fotografii înrămate, de diferite mărimi, sentimentul de apartenență și dulcea tihnă a fericirii - mesele acelea cu multă lume, glumele schimbate de comeseni, râsetele unchiului, amețit de rachiu sau vodcă, sau ale bunicii, stimulată de berea din care abia gustase mă făceau să simt că viața din afara ramei era cu mult mai amuzantă și, totodată, îmi dădeau iluzia că fericirea reprezenta sentimentul de încredere împărtășit cu o familie, cu un grup de oameni, fascinația unui oraș creionat în lumini și umbre -  am perceput Istanbulul copilăriei mele ca pe un loc bicolor, asemenea fotografiilor în alb - negru, cufundat în semi-întuneric, plumburiu, Bosforul atotstăpânitor, martor mut al unui trecut tumultuos - pentru mine, Bosforul este o nesfârșită sursă de bine și de optimism, care aduce sănătate, care lecuiește (...) Viața nu are cum să fie atât de rea, mă gândesc uneori. În definitiv, te poți duce să te plimbi pe malul Bosforului.

- zăpezile - pentru că orașul mi se părea mai frumos sub stratul de nea, orașul ca o imensă inimă pulsând când molcom, măsurat, când haotic, în ritmul puhoaielor de oameni care trec (pe podul Galata), în straie a căror culoare nu se poate distinge niciodată, șterse, gri, de culoarea umbrei,  hüzün-ul istanbulez, cuvânt atât de dens și cuprinzător, aproape intraductibil, al cărui sens se află la confluența dintre tristețe și melancolie - Istanbulul își poartă hüzün-ul nu ca pe o <boală trecătoare> sau ca pe o <suferință abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm>, ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opțiunii sale - cei patru scriitori melancolici și singuri (Yahya Kemal, Reșat Ekrem Kocu, Tanpinar, Abdülhak Șinasi Hisar), cartierele mărginașe cu propria poveste demn-tânguitoare, stranietatea arhitecturii, edificiile vechi și solide, precum Sfânta Sofia, moscheile Süleymaniye, Yavuz Sultan Selim și Beyazit care emană aceeași idee de frumusețe ca atunci când au fost zidite, pasiunea pentru pictură - descoperită, nu atât de dragul artei în sine, cât din dorința de a surprinde și reda cât mai fidel orașul umbrelor, discuțiile cu mama - vorbele ei ascundeau o viziune mai profundă, care mă rănea pentru că o împărtășea și ea, și poate că de aceea voiam să ne războim.

Un roman-frescă, viu, paradoxal, pitoresc, în același timp, însă, ermetic, retras, melancolic, unduitor, asemeni valurilor Bosforului. 

Hotărât lucru, pentru mine Orhan Pamuk înseamnă Muzeul inocenței, însă delicatețea, firescul și obiectivitatea (da!) prin care descrie o lume atât de diferită în paginile căreia m-am aflat cândva și eu, în calitate de turist, m-au convins să redescopăr Istanbulul prin ochii săi.