O regie modernă, care plasează acțiunea în America anilor '50 - '60, cu un decor de film hollywoodian și costume desprinse din paginile revistelor de modă ale vremii, totul perfect asezonat cu politicul și convențiile unei societăți bine ancorate în realitate, poate că nu mai constituie o noutate pentru obișnuiții teatrelor lirice. Abordarea, însă, da.
Încă de la prima apariție, Diana Damrau (în rolul titular) surprinde prin asemănarea izbitoare cu Meryl Streep (faptul că i se spune astfel în lumea operei este deja de notorietate). Din acel prim moment am știut că se va apropia, ca intensitate, de forța, dramatismul și veridicitatea jocului celebrei actrițe. Nu doar asemănarea fizică, ci mai ales inteligența și versatilitatea Dianei Damrau m-au îndreptățit să folosesc și eu ”eticheta” presei.
Regnava nel silenzio - aria premonitorie din primul act - înfățișează deja un personaj complex, a cărui vocalitate este permanent încărcată de sens și nuanțe. Obișnuită fiind cu interpretări standardizate (curat redate, spectaculoase, poate, din punct de vedere tehnic, dar atât!), așteptam mai mult. Și am primit! Diana Damrau nu rămâne în sfera propriilor sunete, ci le îmbracă elegant cu suflet și - repet - inteligență. Tehnica specifică bel-canto-ului este extrem de dificilă și solicitantă, Donizetti antrenând pe parcursul acestei partituri întreg registrul vocal (de la note grave, profunde, până la acute stratosferice). Damrau reușește să depășească tehnicul și să creeze caracterial, în maniera unei adevărate artiste.
Construcția Luciei nu se oprește, dimpotrivă, crește constant și în momentele de ansamblu. Apogeul este atins, evident, în aria nebuniei - Il dolce suono (actul al III-lea). Regia (semnată de Barbara Wysocka) este, din fericire, de partea interpretei. Înconjurată de cor, Lucia are la dispoziție o mașină, un microfon cu stativ și un revolver. Jocul intens cu acesta din urmă este spectaculos, revolverul devenind când dușman, când mâna tandră a iubitului, momentele de spaimă alternând cu cele de maximă senzualitate. Damrau dezvoltă întregul spectru de trăiri, trecând dibace de la râs isteric și furie, la extaz, înfățișând publicului drama cutremurătoare a personajului. În periplul său vocal este secondată de un instrument rar întâlnit în orchestrele moderne (dar prevăzut, inițial, în partitură) - glass harmonica - a cărui puritate timbrală se potrivește excelent cu sunetele de cristal ale sopranei. Pianissimele Dianei Damrau și staccato-urile păreau desprinse din muzica sferelor.
Întreaga distribuție a spectacolului din această seară (8 februarie 2015) de la Bayerische Staatsoper a fost perfect echilibrată:
Lord Enrico Asthon - Dalibor Jenis
Edgardo di Ravenswood - Pavol Breslik
Arturo - Emanuele D'Aguanno
Raimondo - Georg Zeppenfeld
Alisa - Rachael Wilson
Normanno - Dean Power
Despre Kirill Petrenko - aflat la pupitrul dirijoral - se spune că este extrem de empatic în lucrul cu soliștii, fapt ce s-a putut, cu siguranță, vedea și simți.
Încrezătoare în propriile forțe, Damrau afirmă că Lucia di Lammermoor a fost unul dintre cele mai mari/importante roluri ale sale de debut. L-a intrepretat la Metropolitan Opera în 2008 și la Munich's Philharmonie Gasteig în 2013.
Un spectacol cu totul aparte și Diana Damrau - o artistă care mi-a revoluționat clasamentul Luciilor di Lammermoor https://www.youtube.com/watch?v=kyX-2_KiQSU
Mai multe despre ea: http://diana-damrau.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu