De obicei, nu îmi place să citesc în paralel, pentru că simt - într-un fel imposibil de explicat - că trădez povestea în al cărei labirint mă las pierdută. De data aceasta, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei' s-a insinuat, pur și simplu, între mine și "Raport către El Greco" (Nikos Kazantzakis), cu atâta forță încât nu doar că nu am putut-o abandona, dar am simțit imediat nevoia de a împărtăși experiența.
Stefan Zweig are minunatul dar de a te capta încă de la prima frază. În mica pensiune de pe Riviera unde locuiam atunci,cu zece ani înainte de război, la masa noastră a izbucnit la un moment dat o discuție violentă care, brusc, amenința să degenereze într-o altercație furioasă, însoțită chiar de cuvinte injurioase și pline de ură. Cadrul deja conturat anunță furtuna ce va să vină, într-o manieră colocvială, plină de înțelegere și condescendență față de frivolitatea și slăbiciunea umană.
Gândită sub forma unei mărturisiri oneste, "Douăzeci și patru de ore din viața unei femei" surprinde, cu acuitate și sensibilitate, deopotrivă, tumultul unei suflet - comprimat, ca într-o pastilă temporală, într-o singură zi. O zi fatidică. O zi a cărei existență a spulberat convingeri, moravuri, conștiință, statut social, discreție, demnitate - ca pe niște așchii inutile țintuite cumva - în ținuta severă și sobră a doamnei C.- de preceptele vremii. O zi în care un suflet se trezește la viață, palpită însetat de iubire și speranță, în timp ce norii dezamăgirii planează amenințător. Hotărâtă să salveze un tânăr împătimit al jocurilor de noroc de pe marginea abisului deznădejdii, doamna C. se lasă antrenată într-un adevărat haos de trăiri și senzații, variind de la compasiune, la iubire și - finalmente - la dezamăgire. Douăzeci și patru de ore în care se simte pe rând mamă, iubită, femeie ușoară. Ore în care este dispusă să renunțe la viața de dinainte, la familie, la statutul privilegiat, gata să fugă cu tânărul care și căruia îi redă viața. Clipe - poate unice - în care trăiește cu adevărat, în care se avântă cu setea nebună de a se abandona: După moartea soțului meu renunțasem complet la viața mea. Copiii mei nu mai aveau nevoie de mine, eu însămi nu mă mai interesam de mine, și orice viață este o eroare dacă nu se dedică unui scop precis. Or, pentru prima oară, pe neașteptate, îmi revenise o misiune: salvasem un om, îl smulsesem din ghearele distrugerii, punând în joc toate forțele mele.
Din nefericire, vâltoarea jocurilor de noroc este mult mai puternică decât promisiunile și jurămintele, iar influența doamnei C. se dovedește nefastă, tânărul neputându-se sustrage din acest vârtej. Cu inima frântă, doamna C. îngroapă definitiv ultimii fiori ai iubirii renăscute, resemnându-se în fața unui destin plat. Totuși, timpul are o putere mare și vârsta tocește într-un mod ciudat toate sentimentele. Încetul cu încetul, am depășit șocul; și cînd, după mulți ani, l-am întâlnit într-o societate pe atașatul legației Austriei, un tânăr polonez, care, la întrebarea mea despre acea familie, mi-a povestit că fiul unuia dintre verișorii lui se împușcase cu zece ani în urmă la Monte Carlo, nici măcar nu am tresărit. Aproape că nu m-a durut: poate - de ce să-mi neg egoismul? - mi-a făcut bine, căci astfel dispărea teama de a-l întâlni vreodată: nu mai aveam alt martor împotriva mea decât propria-mi amintire.
Maniera lui Stefan Zweig trimite cu gândul la forța scriitorilor ruși, iar atenta disecție a sufletului uman mi-a amintit - în mod special - pe rând, de Dostoievski (Jucătorul) și de Osmonde (Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire). Lucid, fremătător, nealterat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu