Birdman (or The Unexpected Virtue of Ignorance)

Dacă aduni laolaltă nume precum Alejandro González Iñárritu, Michael Keaton, Zach Galifianakis, Edward Norton, Andrea Riseborough, Amy Ryan, Emma Stone, Naomi Watts, spui o poveste (având la bază un "clasic" - Raymond Carver) 

și-ți plasezi acțiunea în cruda (însă halucinanta) lumină a reflectoarelor hollywoodiene, drumul către un film de succes este (aproape) asigurat. Dacă aduci în discuție și problema celebrității, a drogului numit faimă și pigmentezi totul cu scene pline de umor (din acela care șfichiuiește, însă) șansele de reușită cresc considerabil.

În pragul depresiei cauzate de cronicile defavorabile și declinul comercial iminent, Riggan (Michael Keaton) - se luptă cu imposibilitatea de a accepta că e dependent de dulcea otravă a notorietății. Îmbătat de succesul obținut cu ani în urmă, actorul se trezește confruntat cu o normalitate mult schimbată, în care rețelele media și reality-shows dețin controlul. Într-o lume în care celebritatea se măsoară în vizualizări pe Facebook/Twitter și în prezențe (de cele mai multe ori penibile) televizate, Riggan nu-și mai găsește rostul, fiind obligat să se reinventeze. Filmul surprinde exact acest moment al renașterii, rebrand-uirii, reconstrucției imaginii și stimei de sine. 

Registrul grav-serios abordat de Iñárritu în 21 de grame, Babel și Biutiful este sensibil schimbat în Birdman, umorul negru și dialogurile suprapuse aratând o altă față a regizorului. Vorbind despre replici, o muzică specială susține ca un ison pulsația filmului. Pasajele orchestrale, vocal-simfonice și obsedantele momente de jazz - drumming imprimă atmosferei stranietate, ambiguitate și neliniște. 

Un film de pus pe listă, pe care pariez  în cursa pentru Oscar. 

https://www.youtube.com/watch?v=2bqh-UCY6Zg

Interviul lui Michael Keaton - publicat în The Guardian - merită citit:

http://www.theguardian.com/film/2014/dec/18/michael-keaton-interview--on-his-career-before-birdman-im-shocked-and-thankful-that-ive-gotten-away-with-everything

Călătorind printre stele

Note to everyone: textul de față nu este o cronică - e doar efectul (consemnat) al unui film Science Fiction de calitate, cu o distribuție pe măsură, precum Matthew McConaughey – în rolul principal – Anne Hathaway, Jessica Chastain, Matt Damon (pe lista mea de favoriți odată cu filmul The talented Mr. Ripley – unde este magistral), John Lithgow, Michael Caine. 

Nefiind un fan al genului, deși Atlasul Norilor, Avatar, Matrix, Dune, Războiul stelelor, Inception, In time și serialul Star Trek – the next generation mi-au dezvăluit pe parcursul anilor un univers spectaculos, sunt destul de reticentă (ca să nu spun ”pierdută”) când vine vorba despre gravitație, spațialitate, relativitate, atemporalitate asezonate din plin cu zgomote, imagini apocaliptice, creaturi ciudate și alte avataruri – stil.

Dar iată-mă angajată (timp de trei ore) în călătoria stelară (Interstellar):

”Acțiunea se petrece în viitorul apropiat, în care o criză agricolă îi obligă pe oameni să renunțe la tehnologie și explorarea universului, pentru a se concentra pe supraviețuire, care - în acest caz - înseamnă agricultura. Un fost pilot NASA, Cooper (Matthew McConaughey), văduv și tată a doi copii, este acum un fermier a cărui misiune este de a cultiva singura plantă care nu a murit încă: porumbul. Chiar și în aceste condiții, Cooper încă nu-și poate lua gândul de la explorarea Universului. În scurt timp, acesta ajunge să se întâlnească cu un fost coleg, profesorul Brand (Michael Caine) și îi este oferită șansa de a-și potoli setea de explorare, în lumina noilor date despre situația omenirii pe această planetă. Cooper va trebui să-și părăsească familia și să se îmbarce într-o călătorie interstelară pentru a găsi omenirii o nouă planetă.”

https://www.youtube.com/watch?v=Lm8p5rlrSkY

În plan ideatic, filmul jonglează cu teme precum sfârșitul iminent al omenirii (prin înfometare și poluare), lupta permanentă de supraviețuire și încercarea de a descoperi o alternativă a acestei lumi. Spiritul de sacrificiu și dragostea – singura capabilă să conecteze și să transcendă spațiul și timpul, să mute sori și stele – umanizează, apropie și îndulcesc, întrucâtva, cromatica întregii pelicule: nuanțele reci – alb, gri, albastru, negru – se suprapun și se succed amețitor în imagini spectaculoase. Din punct de vedere al efectelor speciale, Interstellar nu este copleșitor (deși în IMAX 2D surprizele vizuale nu lipsesc).

Christopher Nolan propune, fără îndoială, o călătorie fascinantă spre a cărei decelare     s-a lăsat condus de oameni de știință, fizicieni, matematicieni. Tocmai această preocupare a regizorului promite (și permite) o experiență extrem de REALĂ (păstrând, evident, proporțiile). Nu ne aflăm în fața unui blockbuster tipic hollywoodian. Familiarizarea a priori cu doar câteva noțiuni de bază precum singularitatea spațiului, gaura neagră, anomalii gravitaționale, spațiu cvintidimensional(?) asigură o mai bună înțelegere a filmului.

M-au mai surprins plăcut numele navei – deloc întâmplător ales – Endurance – atenția pentru detalii, umorul (prezent permanent, chiar și în momentele de maxim suspans) și legătura dintre personaje.

În final, zăbovesc puțin asupra lumii sonore și, ca să înțelegeți la ce mă refer, vă propun un experiment: pe parcursul filmului, închideți puțin ochii și lăsați-vă purtați numai de sunete. Efectul este copleșitor. Hans Zimmer nu asigură doar un fundal muzical, ci creează un univers FABULOS. Evident, cunoscătorii știu că Zimmer nu este la prima ”abatere”, el compunând muzica a peste 150 de filme (ex. The Lion King – 1994, Crimson Tide – 1995, The Thin Red Line – 1998, Gladiator – 2000, The last Samurai – 2003, The Dark Knight – 2008, Inception – 2010, 12 Years a Slave – 2013).

Pentru implacabilul, mocnitul, magmaticul sunet de orgă în crescendo din Interstellar, propun spre exemplificare Day One Dark:

https://www.youtube.com/watch?v=kdComTp7KsA