”Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea <Micuța Bijou> și mă găseam în stația de metrou Chatelet la ora de vârf. Mă aflam în mulțimea din culoarul acela nesfârșit, pe covorul rulant. O femeie purta un mantou galben." Aceasta este propoziția generatoare a întregului roman "Micuța Bijou", primul pe care l-am ales drept simbol al întâlnirii mele cu actualul câștigător al premiului Nobel pentru literatură, Patrick Modiano. O propoziție decisivă, declanșatoare de emoții și tulburări puternice, care-și croiesc drum către cititor prin labirintul amintirilor micuței Therese. "Îmi revenise în memorie o fotografie a mamei mele, una dintre cele câteva pe care le păstrasem." Ies astfel la iveală traumele unei copilării lipsite de afecțiune și marcate de dispariția inexplicabilă a mamei: "Mi se spusese că murise demult, în Maroc, și nu încercasem niciodată să aflu mai mult. <Murise în Maroc>, una dintre acele fraze care datează din copilărie și a căror semnificație nu se înțelege prea bine. Doar sonoritatea acestor fraze îți rămâne în memorie ca unele cuvinte ale cântecelor care mă înfricoșau...Murise în Maroc."
Portretul, agenda și caietul de adrese, precum și cutia veche de biscuiți sunt purtătoarele unei lumi ermetice, misterioase - cea a mamei sale. Singurele, de altfel, care o conectează de fiecare dată cu avatarurile copilăriei, de al cărei spectru încearcă să fugă. Și mai sunt și unchiul Borand și prietenele mamei, Frederique Chatillon, Rose - Marie, Jeanette, Madeleine - Louise, a căror amintire o tulbură permanent.
Dorința teribilă de a o rupe cu trecutul și de a-și găsi noi coordonate sunt extrem de bine puse în valoare de Modiano. Leitmotivul gării apare în momente cheie ale desfășurării poveștii, iar speranța unei așa-zise normalități e dată de prezența liniștitoare și consolatoare a farmacistei și a lui Moreau - Badmaev.
”Gara era un magnet care mă atrăgea și era un semn al destinului. Trebuia să mă sui într-un tren, imediat, și s-o RUP CU TRECUTUL. Aceste cuvinte îmi intraseră brusc în cap și nu mai puteam să mă eliberez de ele. Îmi mai dădeau puțin curaj. Da, venise timpul să o RUP CU TRECUTUL.”
Străduțele pariziene, atmosfera misterioasă, pendularea Micuței Bijou între lumea copilăriei și prezent, alunecarea în coșmar și trezirea bruscă la realitate - induc un sentiment cel puțin ciudat, angoasant. Încă de la prima pagină am simțit o încordare și o neliniște care nu m-au părăsit până în final. Scriitura mi-a transmis un deja-vu de emoții, trăite probabil la Eliade și Proust. O manieră modernă, simplă, captivantă, o lejeritate a verbului și generozitate în a-și înțelege și ajuta personajul. Așa mi-a apărut Modiano în "Micuța Bijou".
Mă așteaptă deja în bibliotecă "În cafeneaua tinereții pierdute" și "Strada dughenelor întunecoase".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu