Între prieteni

Un titlu lejer, de vară, ca o cafea savuroasă, sorbită pe îndelete. Cele opt povestiri ale lui Amos Oz te invită la o șuetă dulce-amară (mai mult sau mai puțin discretă) cu tine și prietenii tăi. Imposibil să nu-i recunoști în tipologiile propuse: îi avem pe Tzvi Provizor, al cărui nume e sinonim cu veștile rele și cu dezastrele omenirii - un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi plăcea să dea vești proaste, pe Roni Shindlin, măscăriciul, care acasă nu râdea aproape niciodată, pentru că Lea nu-i suporta glumele, pe Ariela Barash - văduva subțire și înaltă, cu gât fin, păr lung și ochi veseli, unul puțin sașiu, pe Nahum Asharov - electricianul kibbutzului Ykhat, văduv, cu o singură fiică, Edna - o fată hotărâtă, cu ochii negri, cu pielea măslinie, elevă în ultima clasă a școlii din kibbutz, pe profesorul David Dagan, bărbat impozant, solid și îndesat, cu umeri puternici și gât scurt, gros și vânjos, dornic în permanență să facă ordine în idei (ale sale și - mai ales - ale altora), pe Moshe Yashar, băiatul de șaisprezece ani, slab, înalt, trist și cu ochelari, pe Yoav Karni - înalt, puțin adus de spate, palid, cu urechi mari, bărbierit neglijent, distrat sau adâncit în gânduri, pe Martin Wandenberg - care trăiește singur și suferă de o boală a căilor respiratorii dobândită din pricina fumatului și pentru care munca e o necesitate morală și sufletească...

Viața în kibbutz curge normal, previzibil, cu suișuri și coborâșuri, cu acalmii și momente firești, divorțuri, boli, înmormântări, eșecuri, adulter, revolte, speranțe înnăbușite. Amos Oz are un remarcabil talent de a te face parte integrantă a poveștilor sale (îmi amintesc că am simțit pentru prima dată asta când am citit Cutia neagră). E puternic descriptiv, natural, lipsit de emfază, brutal uneori și extrem de sincer. O scriitură simplă, genială, pe două teme cu variațiuni: viața și singurătatea individului integrat.

Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere are o fragilitate aparte. 

Fără îndoială un roman senzorial, propune o lume în care sentimente ciobite, adevăruri fragmentate, neliniști șfichiuitoare și dureri înnăbușite sunt pulverizate în eter de acea mână invizibilă - să-i spunem - destin.  

Titlul - fascinant - conține germenii unui joc de-a viața, pe care Juan Gabriel Vasquez îl creionează admirabil. 

Pe fundalul conflictelor ce caracterizează Columbia anilor '90, se detașează și se întrepătrund viețile lui Antonio Yammara (un tânăr profesor universitar) și Ricardo Laverde (un fost deținut, pe vremuri pilot). 

Totul poate fi amânat, numai moartea nu este sentința implacabilă pe care Ricardo o rostește. Ultima haltă - punct terminus al permanentei căderi. O plonjare în interior, o provocare continuă spre (auto)cunoaștere.
What's there to live for? Pentru Elaine și Maya, pentru încercările frustrante de a schimba lumea, pentru acel îmi merge bine, pentru noua casă cu zidurile albe ca cerul amiezei, pentru descâlcirea acelui ghem de împrejurări nu totdeauna juste, ale căror lecții lasă  însă urme adânci...
Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră - uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri - sunt, de obicei, ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin. 

Juan Gabriel Vasquez se plasează deja în galeria scriitorilor sud-americani despre a căror forță narativă nu e tocmai ușor să scrii. Poate de aceea e bine doar să-i citești. Cu sufletul, cu mintea, cu toată ființa.

Despre autor:

Juan Gabriel Vásquez (Bogotá, 1973) este autorul unui volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos, şi al romanelor Los informantes şi Historia secreta de Costaguana. A mai publicat o colecţie de eseuri literare, El arte de la distorsión, şi o biografie a lui Joseph Conrad, El hombre de ninguna parte. A tradus, printre altele, din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian El Espectador. Cărţile sale, traduse în peste 15 limbi, au fost recompensate cu numeroase premii internaţionale, iar cel mai recent roman, publicat în 2011, El ruido de las cosas al caer(Zgomotul lucrurilor în cădere), a primit Premiul Alfaguara în 2011 şi International IMPAC Dublin Literary Award în 2014.

Constelația fenomenelor vitale

Este deja un titlu suficient de cuprinzător, pe care nu simt nevoia să-l recompun din metafore. Nu pentru că nu pot, ci pentru că are o anumită sobrietate care mă împiedică să mă lansez într-un laudatio facil, nefiind sigură că aș reuși surprinde profunzimea-i aproape biblică. Nu de puține ori m-a dus cu gândul la Vodolazkin și la al său Laur (roman despre care povestesc într-o postare anterioară și care este, fără îndoială, revelația literară a anului. Sună comercial și clișeistic, dar, fără să vreau, iată-mă antrenată în ierarhii. Criterii? Sufletești. Evident, subiective). 

De ce Anthony Marra și al său roman?

Pentru forța sensibilă a fiecărui verb, pentru pulsația interioară a frazelor (aidoma unor capilare invizibile), pentru candoarea personajelor, pentru anemonele de mare și valiza Haavei - pregătită la o adică, pentru fiorul de durere-bucurie-milă-agonie-revoltă-speranță, care transpare filă cu filă, pentru sacrificiul, dăruirea, uitarea de sine - muzica fiecărei vieți în parte, pentru crâmpeiele de Tolstoi și Solohov și - nu în ultimul rând - pentru starea indescriptibilă, copleșitoare, din final...

Sinopsis:
Constelația fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiță de opt ani, privește din pădure cum soldații ruși, veniți în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viață, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldații dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găsește pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriță strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată și stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul șir de refugiați și rebeli răniți pe care îi tratează, în timp ce așteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viața ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare și iertare țesând laolaltă trecutul acestor trei ciudați tovarăși de drum și pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelația fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă și o semnificație mereu actuală.

Distincții:

Constelația fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 țări. Câștigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviewsși de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărți din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times,Washington Post, NPR (Humanitas.ro/Humanitas-Fiction)

Turcia reloaded

Istanbul - orașul cu o sonoritate aparte, străzi pestrițe, întortocheate, oameni colorați și pisici prietenoase - ți se cuibărește în suflet și - deși conștient de minusurile sale evidente - nu-i poți rezista. 

Dacă reușești să faci abstracție (pe buzunarul propriu, însă) de taximetriștii nepoliticoși și de serviciile "special offer, my friend, only for you", capabile să-ți ruineze bunătate de vacanță, de forfota permanentă, de zgomotul specific - un amalgam de claxoane, glasuri și litania constantă a muezinului - de agresivitatea angajaților diferitelor localuri care vor - cu orice preț - să le calci pragul, de senzația de claustrofobie pe care este imposibil să nu o încerci, fie la cozile interminabile din preajma obiectivelor turistice, fie - pur și simplu - pe stradă sau în tramvai (aventură nerecomandată!), Istanbulul te poate surprinde (și) plăcut cu: Moscheea Albastră, Hagia Sophia, Bosforul și ale sale poduri, Topkapi, priveliștea din Turnul Galata și atmosfera plină de viață a unui oraș vibrant. 

Kitsch-ul este la el acasă, instalat confortabil atât în chilipirurile din bazar, în ochișorii zornăitori, în eșarfele multicolore și șalvarii expuși "pe gard", în giuvaiericalele opulente, ostentative, masive, cât și în intarsiile mobilierului și în tapetul camerelor de hotel. Dar e delicios în pitorescul său :-) 

Preparatele tradiționale turcești - o adevărată încântare, mai ales când sunt atent pregătite. Restaurantul Albura Katishma http://www.alburakathisma.com/en/ este una dintre cele mai plăcute descoperiri. Am încercat la ei Hurrem și Guvec, iar bucuria a fost pe măsură. Personalul extrem de amabil, muzica interesantă (un amestec de jazzy-oldie- fancy stuff) și, mai presus de toate, semnul hassle - free zone îl recomandă ca fiind o alegere excelentă. 

Vizita la Harem Topkapi Sarayi  

http://www.topkapisarayi.gov.tr/en/content/harem te poartă într-o lume ermetică, specială, altfel.

Istanbulul văzut din Turnul Galata este absolut fascinant. 
 

Antalya - orașul cu iz de vacanță tihnită și peisaje încântătoare - te întâmpină dintru început cu promisiunea unei relaxări binemeritate. Mic, (prea) liniștit și deloc spectaculos în ceea ce privește activitățile de timp liber (e drept, l-am vizitat în extrasezon), orașul nu impresionează în mod deosebit; marea minunată și munții Taurus profilați pe fundal însă, da.

Dear March - Come in -

Dear March - Come in -

How glad I am -

I hoped for you before -

Put down your hat - 

You must have walked -

How out of Breath you are - 

Dear March, how are you, and the Rest -

Did you leave Nature well -

Oh March, Come right upstairs with me -

I have so much to tell -

I got your Letter, and the Birds -

The Maples never knew that you were coming - 

I declare - how Red their Faces grew -

But March,  forgive me -

And all those Hills you left for me to Hue - 

There was no Purple suitable - 

You took it all with you - 

Who knocks? That April - 

Lock the Door -

I will not be pursued - 

He stayed away a Year to call -

When I am occupied -

But trifles look so trivial 

As soon as you have come 

That Blame is just as dear as Praise 

And Praise as mere as Blame - 

(Emily Dickinson)

Lady Sound of music

Dacă cineva mi-ar fi spus - la un moment dat - că voi posta pe blog impresii despre Lady Gaga, aș fi râs ca de o glumă bună. Recunosc, toate bad romance-urile ei și încercările disperate de a șoca cu orice preț nu au făcut decât să mă țină departe de fenomenul Gaga, ușor previzibil și overrated după Madonna. Surpriza de la decernarea Premiilor Oscar a fost însă uriașă. Am apreciat în mod special transformarea vocală, naturalețea și firescul în abordarea unei partituri incomode, determinarea și munca (înțeleg că s-a pregătit intens pentru acest rol). Cert este că, indiferent de manieră, lady Gaga continuă să surprindă. I-a ieșit și de această dată, însă la modul extrem de plăcut. Publicul clasic a fost câștigat pe deplin. De la ra-ah, roma-ma, Gaga ga-ga, această lady a fost caught in an artistic bliss. Pentru curaj și schimbarea (temporară) permiteți-mi să o numesc pe Gaga, oh-la-la,  Lady Sound of music.

Gaga BEFORE

& AFTER

Mai multe despre acest eveniment aici: http://www.telegraph.co.uk/culture/film/oscars/11428961/Watch-Lady-Gaga-sings-Sound-of-Music-medley-at-Oscars-2015.html

Istanbul sau cartea fericirii

Îmi dau seama că Istanbulul, în care m-am născut și mi-am petrecut întreaga viață, se confundă incontestabil cu destinul meu, la fel ca trupul, de care m-am convins singur că nu trebuie să mă plâng (preferam să fiu mai robust și ceva mai arătos!) astfel își începe pledoaria Orhan Pamuk în Istanbul. Amintirile și orașul. O adevărată declarație de dragoste (Sunday Times) închinată unui loc special, misterios, profund, melancolic, contrastant, diferit. 

Respectul aproape religios pentru familie - pe vremea aceea credeam că rostul pianelor se lega de etalarea fotografiilor înrămate (...)Toate suprafețele orizontale din camera de zi și din salonul bunicii erau înțesate de fotografii înrămate, de diferite mărimi, sentimentul de apartenență și dulcea tihnă a fericirii - mesele acelea cu multă lume, glumele schimbate de comeseni, râsetele unchiului, amețit de rachiu sau vodcă, sau ale bunicii, stimulată de berea din care abia gustase mă făceau să simt că viața din afara ramei era cu mult mai amuzantă și, totodată, îmi dădeau iluzia că fericirea reprezenta sentimentul de încredere împărtășit cu o familie, cu un grup de oameni, fascinația unui oraș creionat în lumini și umbre -  am perceput Istanbulul copilăriei mele ca pe un loc bicolor, asemenea fotografiilor în alb - negru, cufundat în semi-întuneric, plumburiu, Bosforul atotstăpânitor, martor mut al unui trecut tumultuos - pentru mine, Bosforul este o nesfârșită sursă de bine și de optimism, care aduce sănătate, care lecuiește (...) Viața nu are cum să fie atât de rea, mă gândesc uneori. În definitiv, te poți duce să te plimbi pe malul Bosforului.

- zăpezile - pentru că orașul mi se părea mai frumos sub stratul de nea, orașul ca o imensă inimă pulsând când molcom, măsurat, când haotic, în ritmul puhoaielor de oameni care trec (pe podul Galata), în straie a căror culoare nu se poate distinge niciodată, șterse, gri, de culoarea umbrei,  hüzün-ul istanbulez, cuvânt atât de dens și cuprinzător, aproape intraductibil, al cărui sens se află la confluența dintre tristețe și melancolie - Istanbulul își poartă hüzün-ul nu ca pe o <boală trecătoare> sau ca pe o <suferință abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm>, ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opțiunii sale - cei patru scriitori melancolici și singuri (Yahya Kemal, Reșat Ekrem Kocu, Tanpinar, Abdülhak Șinasi Hisar), cartierele mărginașe cu propria poveste demn-tânguitoare, stranietatea arhitecturii, edificiile vechi și solide, precum Sfânta Sofia, moscheile Süleymaniye, Yavuz Sultan Selim și Beyazit care emană aceeași idee de frumusețe ca atunci când au fost zidite, pasiunea pentru pictură - descoperită, nu atât de dragul artei în sine, cât din dorința de a surprinde și reda cât mai fidel orașul umbrelor, discuțiile cu mama - vorbele ei ascundeau o viziune mai profundă, care mă rănea pentru că o împărtășea și ea, și poate că de aceea voiam să ne războim.

Un roman-frescă, viu, paradoxal, pitoresc, în același timp, însă, ermetic, retras, melancolic, unduitor, asemeni valurilor Bosforului. 

Hotărât lucru, pentru mine Orhan Pamuk înseamnă Muzeul inocenței, însă delicatețea, firescul și obiectivitatea (da!) prin care descrie o lume atât de diferită în paginile căreia m-am aflat cândva și eu, în calitate de turist, m-au convins să redescopăr Istanbulul prin ochii săi.