Ce fel de oameni sunteți voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viața lui, dar voi îl chinuiți cât trăiește. Iar când moare, îi legați picioarele cu o frânghie, îl târâți și plângeți cu șiroaie de lacrimi.
Ești pe pământul nostru de un an și opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, și n-ai înțeles nimic din el.
Dar voi înțelegeți, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puțin pe gânduri și se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înțelegem.
Așa se încheie acest roman pe care l-am primit cu înghițituri mici, ca pe o sfântă împărtășanie. Nu, nu ne aflăm în fața unui text religios, deși din puritatea, blândețea și firescul lui transpare permanent o anumită religiozitate.
Laur trăiește, palpită. Fiecare capitol mustește de o viață proprie. Cartea cunoașterii. Cartea renunțării. Cartea drumului. Cartea liniștii sunt - în sine - etape ale devenirii. Brațe ale unei cruci purtate cu demnitate și seninătate prin lume. Un parcurs deloc lin, marcat de evenimente triste, de bucuria binelui împărtășit, de îngăduința de a iubi și de a fi iubit, despre binecuvântarea prieteniei și despre infinita înțelegere a naturii umane.
Laur este cartea care te ține în brațe și-ți leagănă sufletul obosit, mâna răcoroasă de pe frunte, mirosul crud al mirodeniilor sfinte, elixirul din flori roșii-galbene cu frunze albe, frunze de arțar și planta Enoh, rășină de cedru amestecată cu miere și sare, leacul neliniștilor simțite dar nemărturisite, viața scrijelită pe gramotele de mesteacăn, promisiunea mântuirii.
Istorie, povești dense, cu miez, personaje desprinse dintr-o lume în care timpul este supus unor cu totul alte coordonate și un personaj central, călăuzitor, care mărturisește: am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite. Ce avem în comun eu și copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele, și de aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți.
Evgheni Vodolazkin (http://www.romlit.ro/evgheni_vodolazkin__laur) este o revelație. Laur - o bucurie imensă (pe care - mărturisesc în final - mi-a înlesnit-o Ioana. Mulțumiri:-).
