“We have through sorrow and joy
gone hand in hand;
From our wanderings, let's now rest
in this quiet land”. (At Sunset)
From our wanderings, let's now rest
in this quiet land”. (At Sunset)
“Prin bucurie și tristețe am
mers ținându-ne de mână. Și-acum, ne odihnim senini, ajunși la
capătul de drum.” Esența ciclului Vier letzte Lieder, op. post., TrV296, AV 150, pentru
soprană și orchestră - cântec de lebădă
al compozitorului Richard Strauss - este concentrată în versurile liedului Im Abendrot (At
Sunset).
Scrise în
1948, la vârsta de 84 de ani, Vier letzte
Lieder - Frühling (Spring), September, Beim
Schlafengehen (When Falling Asleep) și Im Abendrot (At
Sunset) – adunate – postum – sub acest titlu de către Ernst Roth, impresionează
prin profunzime, eleganță și claritate.
Un ultim cântec – Malven (Mallows) - compus la două
luni după September și dedicat sopranei Maria Jeritza - a fost prezentat
în primă audiție în 1985. Gândit inițial
pentru voce și pian, liedul are și o versiune orchestrală, semnată de Wolfgang
Rhim.
Frühling, September și Beim Schlafengehen au fost inspirate de versurile lui Hermann
Hesse. Textul celui de-al patrulea (compus, de fapt, primul) - Im Abendrot – cu o profundă semnificație
pentru Strauss – aparține lui Joseph von Eichendorff.
Cu excepția Primăverii (Frühling),
toate celelalte cântece au ca temă predilectă marea trecere; impresionantă este, însă, atitudinea compozitorului față
de moarte, ea fiind privită natural, cu împăcare și calm.
Richard
Strauss a încredințat aceste ultime cântece sopranei Kirsten Flagstad: Aș vrea
– spunea el – ca liedurile să-ți fie puse
la dispoziție pentru o premieră mondială, în cadrul unui concert cu o orchestră
și un dirijor de excepție.

Contrastul
dintre candoarea și dulcea melancolie a liedului Frühling și resemnarea
serenă, treptat acumulată în Malven, September, Beim Schlafengehen și Im
Abendrot au fost subtil creionate de protagoniști. Sonorități diafane, din care
s-au detașat solistic cornul,
vioara și flautul piccolo, au însoțit călătoria glasului elegiac-unduitor.
Armonia
perfectă a dialogului voce – orchestră, permanent sesizabilă, a atins apogeul în
liedul Im Abendrot. Simbolizând
suprema trecere, temă preluată din
poemul Death and Transfiguration –
compus de Strauss cu 60 de ani mai devreme – Im Abendrot exprimă acceptarea cu seninătate a morții.
Detașare,
liniște, abandonare – în proporții atent dozate de Christian Thielemann – s-au
regăsit atât în minunatele inflexiuni ale glasului Anjei Harteros, cât și în
ansamblul orchestral; vocalitatea-i impresionantă a fost perfect susținută de
prezența-i elegantă. Pianissime desăvârșite, superb controlate, noblețea
frazării și redarea neafectată, non-operistică, a liedurilor au cucerit publicul,
acustica – deși deficitară – a Sălii Palatului nereușind să știrbească arta
sopranei. Anja Harteros deține – fără îndoială - secretul uneia dintre cele mai
valoroase interpretări ale acestor cântece, alăturându-se astfel renumitelor Jessye
Norman, Renée Fleming, Gundula Janowitz, Elisabeth Schwarzkopf și – nu în
ultimul rând – Kirstenei Flagstad.
Firescul și
puritatea atitudinii față de moarte sunt atributele unui suflet expus cu
seninătate celorlați. În Vier letzte
Lieder, Strauss renunță la orice
mască (Philip Roth).
Și asta s-a
simțit…
“O vast, tranquil peace,
so deep in the evening's glow!
How weary we are of wandering---
Is this perhaps death?” (At Sunset)
so deep in the evening's glow!
How weary we are of wandering---
Is this perhaps death?” (At Sunset)